Știu că e plină lumea de ”compozitori naționali” și de ”școli naționale” de muzică, după cum știu că folclorul de oriunde inspiră, de nu cumva determină, compoziții culte.
Totuși, cred că se întîmplă rar ca un muzician să exprime fidel identitatea sonoră a țării din care provine. Nu doar pentru că felul său de-a fi, stilul său de viața, valorile sale, temperamentul său pot fi diferite de cele ale conaționalilor săi. Muzica este limbaj universal, și muzicienii tind spre a fi ”cetățeni ai lumii” anume pentru că se exprimă într-o universalitate. Statutul lor natural este universalul. Cînd faci muzică, te proiectezi imediat într-un spațiu dincolo de constrîngerile granițelor de orice fel. De aceea, cînd mai găsești cîte unul care, dimpotrivă, nu vrea neapărat universalul și caută ca prin muzică să exploreze cît mai profund spiritul locului său și sufletul națiunii sale, trebuie să-l privim cu bucuria pe care un botanist ar avea-o descoperind o floare rară. Nu e vorba despre patriotism aici (deși, la un nivel mai superficial, e evident că asemenea oameni pot fi caracterizați ca fiind patrioți) și cu atît mai puțin despre naționalism (această este o atitudine politică și nu estetică). Este vorba despre un mic miracol: aducerea unui limbaj univeral și abstract în serviciul unei idei ”locale”. În general, artiștii încearcă drumul invers: vor să ”ridice” localul la universal păstrîndu-i pe cît posibil trăsăturile. Sînt rarisimi cei care pleacă din universal și găsirea patricularului național. Din acest punct de vedere, în muzica veacului trecut, eu nu mai știu un altul ca Jean Sibelius, compozitorul emblematic al Finlandei, de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta 150 de ani.
Specialiștii spun că, în Sibelius, au coexistat în permanență doi compozitori. Unul de detentă universală, socotit pe drept cuvînt ultimul mare compozitor romantic european, autor al fabulosului concert pentru vioară, și a șapte simfonii, dintre care cel puțin ultimele 4 sînt unanim admirate, și altul extrem de atașat Finlandei, local pînă la autarhie, autor al unor lucrări profund finlandeze splendide în simplicitatea lor autentică, precum poemele simfonice ”Kurellvo”, ”Finlandia” sau ”Tapiola”. Primul Sibelius se plasează în direct dialog critic cu Mahler, cu Stravinski și cu Schonberg. ”Compun ca un protest la felul în care se compune astăzi”, zice Sibelius prin 1910 iar peste cîțiva ani va preciza: ”toți compozitorii de azi servesc cocktailuri cu fel de fel de amestecuri – eu vreau să dau de băut un pahar de apă rece și pură”. La început, ca mai toți compozitorii din generația lui, a fost fascinat de Wagner. În timp ce studia la Berlin, în 1880, a văzut ”Tannhauser” și a fost siderat de muzica titanului. A mers într-un adevărat pelerinaj la Bayreuth. Dar, elanul wagnerian nu l-a ținut mult. Desprinderea de Wagner a fost, și ea, la fel de cutremurătoare pentru Sibelius ca și descoperirea lui. Preferințele permanente, care îl vor însoți toată viața, au fost Bruckner (poate, ca o urmă a wagnerismului) și Ceaikovski.
În lucrările sale ”finlandeze”, s-a spus că dezvoltă un talent magnific de peisagist. Cum Finlanda este o țară dominată de propria natură și oamenii sînt inserați ici-colo într-un cuprins de o bogăție naturală imensă, sentimentul peisajului domină și pe Sibelius. Merită, odată, să parcurgem compozițiile ”finalandeze” ale lui Sibelius cu ”Pitoresc și melancolie” de Andrei Pleșu în mînă. Am fi uimiți să vedem cum peisajul (indiferent de datele sale concrete) lucrează la fel și în pictor și în muzician. Revenind la Sibelius, notele sale de jurnal sînt pliduitoare. Într-un loc, notează: ”Am văzut 16 lebede, azi la 11 fără 10 dimineața. A fost una dintre cele mai puternice impresii din viața mea!”. Peste cîțiva ani, scrie: ”Aici, totul e curat și limpede, lumina reflectîndu-se direct în zăpada imaculată. Într-un cuvînt: apolinic!”. Extazul său, însă, este tipic nordic. Interiorizat și reținut – dar onest și deplin.
În plus, nu poți fi nordic (finlandez în speță) dacă nu închizi în tine o enigmă glacială, inaccesibilă spiritului sudic. În cazul lui Sibelius, este tăcerea ultimelor decenii. Practic, în 1926, a încetat să mai compună și pînă la sfîrșitul vieții sale, 3 decenii mai tîrziu, s-a păstrat cît de discret a putut. Deși era, deja, o celebritate europeană, Sibelius s-a ținut cît a putut de departe de lume, de aglomerație, de declarații și de apariții. ”Tăcerea de la Ainola” (Ainola este numele pe care Sibelius l-a dat vilei pe care a construit-o, împreună cu soția sa, Aino, în mijlocul pădurii, pe malul unui lac) rămîne un episod fascinant în biografia acestui mare creator de muzică. Ultimul episod, de fapt. Și cel mai lung...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
