În convenţia de armistiţiu semnată pe 12 septembrie 1944 cu România de către Puterile Aliate, acestea au preconizat înfiinţarea unei Comisii Aliate de Control.
S-a folosit formula adoptată pentru Italia în 1943, în sensul că, între cele trei state, predominantă era puterea care ocupa un anumit teritoriu. Aşa încât, în România, anglo-americanii au recunoscut interesele şi supremaţia URSS. Reprezentantul lui Stalin la Bucureşti era generalul Ivan Susaikov. Statele Unite l-au trimis în capitala României, în fruntea comisiei, pe generalul C.V.R. Schuyler.
Acesta a ţinut un jurnal între sfârşitul lunii ianuarie 1945 şi sfârşitul lunii septembrie 1946. Manuscrisul a fost trimis în România şi tipărit într-o impecabilă traducere. Generalul Schuyler, aşa cum reiese din însemnările sale, este un om cultivat, echidistant, bun observator, atras îndeosebi de elita noastră şi mai mult decât rezervat în raport cu oameni politici precum Petru Groza sau Gheorghe Tătărescu. Însemnările sale, intitulate Misiune dificilă, însumând aproape 400 de pagini, sunt un document edificator şi important, care merită citit cu toată atenţia.
Ne puteți urmări și pe Google News
Vom lăsa deoparte cronologia pentru a ne opri asupra unei întâlniri a generalului Schuyler cu Patriarhul Nicodim al României. Întâlnirea are loc la sfârşitul lunii iulie 1946 şi este datată 2 august acelaşi an. Şeful misiunii americane, care a întreprins multe călătorii prin ţara noastră, a ajuns la Mânăstirea Neamţ împreună cu familia şi suita, fiind invitat la masă de Patriarhul Nicodim. Cităm din jurnalul generalului: „Patriarhul a fost foarte prietenos şi extrem de deschis. Ne-a vorbit despre toate dificultăţile pe care le are cu Biserica Ortodoxă Rusă, insistând îndeosebi asupra pretenţiilor ruşilor de a schimba calendarul, de a înapoia obiectele jefuite din bisericile din Transnistria şi de a elibera preoţii ruşi care se presupune că se găseau încă în închisorile din România. Mi-a spus că a replicat cu asprime, arătând că asemenea cereri se bazau pe afirmaţii complet false, că era surprins de faptul că patriarhul rus acorda credit unor atari zvonuri şi că în niciun caz nu va schimba calendarul. A spus că, în curând, primise o confirmare conciliantă de primire a răspunsului său şi că, în afară de presiunile exercitate pentru a-l determina să viziteze Moscova, nu mai avusese în ultimul timp nicio altă comunicare cu Biserica Rusă.”
În continuarea vizitei sale prin ţară, Schuyler se opreşte la mânăstirile Humor, Voroneţ şi Suceviţa. La ultima este întâmpinat de alt ierarh şi de o sumedenie de clerici. Povesteşte autorul: „Am fost omenit cu dărnicie la prânzul oferit de Mitropolitul Bucovinei. S-a făcut o slujbă specială pentru noi în biserică, iar prânzul dat în cinstea noastră a constat din nouă sau zece feluri de mâncare...”
Generalul Schuyler are contacte cu oamenii politici, în primul rând cu cei din opoziţie: Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Prinţul Barbu Ştirbey; dar şi cu Petru Groza şi chiar cu Ana Pauker. În 25 februarie 1945, generalul are o întâlnire la Mogoşoaia cu Martha Bibescu şi cu alţi aristocraţi români, consemnând: „Am luat prânzul ieri cu comandorul Branen la Palatul prinţesei Bibescu de la Mogoşoaia. Mai erau încă 10-12 invitaţi, reprezentanţi ai vechilor familii cu toţii, dar niciunul important din punct de vedere politic. Bineînţeles, am discutat despre situaţia politică, dar foarte puţini din români păreau conştienţi de gravitatea situaţiei. Toţi sunt de părere că, fiind în minoritate, comuniştii nu vor putea vreodată să conducă ţara. Ei scapă din vedere cu totul elementul rus.”
Am lăsat pentru sfârşit părerile generalului Schuyler referitoare la Regele Mihai. Astfel, pe 12 noiembrie 1945, şeful Misiunii americane, împreună cu reprezentantul diplomatic al SUA la Bucureşti, Yost Burton Perry, au o lungă întrevedere la Sinaia cu Regele Mihai şi cu Regina-mamă Elena. Aceasta din urmă îl întreabă pe generalul american dacă nu ar fi potrivit ca fiul ei să abdice. Iată memorabilul răspuns al lui Schuyler: „I-am vorbit mult (Reginei, n.n.) despre marele ascendent pe care Regele îl are încă asupra poporului. I-am arătat că mulţi dintre aşa-zişii comunişti de astăzi sunt doar nişte oportunişti şi că, dacă li s-ar oferi ocazia, ar reveni imediat la fostele lor funcţii din partidele istorice. I-am spus că sunt de părere că, atâta timp cât Regele îşi menţine actuala influenţă asupra sentimentelor poporului, ar fi un gest de mare laşitate să se gândească la abdicare. I-am spus că, deşi condiţiile s-au înrăutăţit, de Rege va fi foarte mare nevoie, ca simbolul la care poporul român nu renunţă, în speranţa că, într-un fel sau altul, într-o bună zi l-ar putea conduce din nou spre un regim liber şi reprezentativ.”
Trebuie reţinută şi observaţia generalului Schuyler asupra uriaşei popularităţi a Regelui. Iată ce notează generalul la scurt timp după sărbătorirea Zilei Victoriei din mai 1946: „A fost demn de remarcat că, în ciuda eforturilor guvernului de a-i pune în evidenţă pe Groza şi pe miniştri la toate evenimentele, mulţimea nu a reacţionat deloc la această acţiune. În schimb, de fiecare dată, poporul a transformat festivităţile în extraordinare manifestări de loialitate faţă de Rege şi Ţară.”
Jurnalul generalului Schuyler este un document nespus de semnificativ pentru perioada de aproape doi ani pe care acest militar demn şi cultivat o petrece în România. Obiectivitatea sa indenegabilă este corelată cu o afecţiune autentică pentru ţara noastră, pentru poporul român şi personalităţile sale.
Recomandările noastre
