Spre deosebire de alți confrați, Pavel Chihaia a refuzat orice compromis cu regimul comunist. O evocare de Dan Ciachir.
În mai 1995, la mijlocul sau spre sfârşitul lunii, a început a treia ediţie a Târgului de Carte Bookfest, care avea loc în clădirea Teatrului Naţional. Editura Institutului European de la Iaşi, care cu un an înainte îmi tipărise Gânduri despre Nae Ionescu, mi-a cerut să spun câteva cuvinte cu prilejul lansării unei traduceri din Origen. Ceea ce am şi făcut, într-o sală unde nu erau decât şapte-opt persoane, între care Mihai Şora.
Seara, Anca Dumitrescu-Untu, directoarea editurii, a dat o masă de 12 tacâmuri în grădina Casei Universitarilor, un adevărat parc întins pe trei străzi din centrul Bucureştiului. L-am regăsit acolo pe Mihai Şora, am făcut cunoştinţă cu un profesor ieşean, bonom şi molcom, figură tipică de moldovean, l-am revăzut pe Luca Piţu, căruia îi datoram, în calitate de consilier la Institutul European, ideea unei cărţi despre Nae Ionescu, pentru ca apoi să-i fiu prezentat lui Pavel Chihaia, septuagenar distins, înalt, suplu, cu un profil – obrazul smead, tâmpla bine tunsă – de fină şi puternică personalitate... În 1970, când terminam liceul, mi-l arătase un scriitor pe strada Academiei, lângă Biserica Dintr-o Zi, prilej să aflu că era autorul faimosului roman Blocada, o carte-mit, tipărită în decembrie 1947 şi topită două luni mai târziu. Blocada fusese reeditată în 1991, când am citit-o într-o stare de tensiune spirituală, uimit de prospeţimea şi de modernitatea ei.
Apărută iniţial în Ajunul Crăciunului din 1947, Blocada purta semnătura unui scriitor de numai 25 de ani, pe deplin format, care îşi începea cariera ca un romancier francez sau american. Cartea a fost retrasă din librării din motive politice. Un ziarist inteligent a comparat recent destinul acestui roman cu abdicarea Regelui Mihai I.
Odată apărută Blocada, Pavel Chihaia devenea o prezenţă literară zdrobitoare în raport cu congenerii săi Marin Preda şi Petru Dumitriu, care au căutat un modus vivendi, în perioada Terorii din anii 1948-1953, între puternicul lor talent şi realismul socialist. Pavel Chihaia a ales să tacă şi a făcut parte o vreme dintr-o organizaţie militantă anticomunistă, având şansa de a nu fi arestat. A continuat să scrie. Dovadă, romanul său de sertar Hotarul de nisip, datând din anii 1952-53, care, întocmai ca Blocada, rezistă la recitire, deşi a trecut o viaţă de om de la scrierea lui. Tema, ajunsă obsesie, este fuga din ţara sovietizată, recurentă într-o atroce şi strălucită nuvelă, Fuga în paradis, care a împlinit, la rându-i, 60 de ani de existenţă.
Titlurile pomenite nu reprezintă decât o parte din biografia lui Pavel Chihaia, care a evitat să revină în literatură chiar şi în epoca de liberalizare şi „dezgheţ” din anii ’60 ai secolului trecut. A persistat în demnitatea refuzului şi după ce se făcuse cunoscut ca istoric al culturii medievale româneşti. În cele cinci volume masive ilustrând acest domeniu, cititorul poate descoperi meditaţii despre Rugăciunea inimii sau despre un mare trăitor isihast, stareţul Vasile de la Poiana Mărului. Sub acest aspect al mărturisirii ortodoxe, Pavel Chihaia se cuvine aşezat lângă Virgil Cândea şi Florin Constantiniu.
Înainte de agapa la care l-am cunoscut, Pavel Chihaia publicase la Institutul European volumul Treptele nedesăvârşirii, conţinând pagini de jurnal, note, reflecţii, scrisori primite sau trimise în anii ’50 ai secolului trecut... Să nu ai bani de tramvai, nici lemne de încălzit, să fii constrâns la practicarea unor meserii precum caloriferist sau figurant teatral şi să nu cedezi „acomodării” – iată expresia abnegaţiei şi a rectitudinii.
La începutul anilor 2000 l-am întâlnit de mai multe ori pe Pavel Chihaia în apartamentul vărului său din blocul de pe strada Batiştei 1-3, unde trăgea şi Nicolae Stroescu-Stânişoară când venea de la München. Odată am petrecut două ore minunate, alături de arhitectul Cristian Moisescu şi de Barbu Cioculescu, sosit împreună cu soţia şi fiul. Aşezat într-un fotoliu în încăperea de la etajul al nouălea, cu deschidere peste centrul oraşului, Pavel Chihaia, de acum octogenar, se simţea în largul său: fără să caute lucrul acesta, el era, în mod firesc, „moderatorul” discuţiei. Îmi plăcea politeţea sa organică, manifestată şi de la distanţă: trecut de 80 de ani, apoi de 85, ba chiar şi de 90, continua să corespondeze cu prietenii, trimiţându-le de Paşti şi de Crăciun felicitări alese cu gust şi cu grijă. L-am auzit spunând: „Dacă aş mai avea 60 de ani, m-am întoarce în ţară”, cu tonul cu care alţii spun: „Dacă aş mai avea 20 de ani...”.
Preţuindu-i întreaga proză şi îndeosebi Blocada, pe care am numit-o „o carte cât o operă”, nu i-am ascuns lui Pavel Chihaia admiraţia pentru Petru Dumitriu, care-l considerase singurul său emul. Mi-a spus că nu s-au întâlnit niciodată în străinătate după anul 1978, când şi Pavel Chihaia s-a exilat. Am mai reţinut că Petru Dumitriu scria mult, fără poticneli şi fără să revizuiască textul. Însă mi-a rămas cu precădere în minte o mărturisire pe care autorul Cronicii de familie i-a făcut-o lui Pavel Chihaia în timpul unei plimbări prin Herăstrău, în 1945 sau 1946, când parcul mai purta numele Regelui Carol al II-lea: „Sub regimul pe cale să se instaureze nu vor exista decât două categorii de oameni: sclavi şi stăpâni de sclavi. Iar eu nu vreau să fiu sclav”. Şi n-a fost, însă preţul plătit a depăşit aşteptările. Spre deosebire de el, Pavel Chihaia nu a fost nici sclav, nici stăpân de sclavi, ci a rămas un om liber.
Recomandările noastre
