Până și președintele Iohannis, după ce ne-a împărțit în toleranți și fanatici religioși, a admis că va fi un referendum, adică e convins că o eventuală lege de revizuire a Legii Fundamentale va întruni cele două treimi din Parlament necesare pentru a face obiectul unei consultări populare.

Am două obiecții la această unanimitate în cuget și simțiri. Prima este că președintele nu avea de ce să facă a doua declarație, cea în care a spus „Mi se pare o decizie înțeleaptă să se facă un referendum în primăvară”. E doar un ajutor electoral dat partidelor care-i susțin favoritul la fotoliul de premier, nu are legătură cu demersul efectiv, poate doar în măsura în care ne-a anunțat că nu va pune bețe-n roate declanșării efective a referendumului. Eu nu am înțeles din a doua declarație că părerea președintelui pe subiectul mariajelor s-ar fi schimbat, dimpotrivă, ironia la adresa toleranței care s-ar ascunde între foile carnetelor de partid trădează altceva. Cred că doar ne-a spus că-și va ține părerea pentru el, cel puțin până după alegeri.

De ce nu era nevoie de a doua declarație, după cea despre fanatici? Pentru simplul fapt că revizuirea a ajuns în Parlament având avizul Curții Constituționale, obținut pe 20 iulie, partidele se exprimaseră public pe temă, milioane de oameni își spuseseră părerea despre căsătoriile unisex, ce rost are să vină unul care spune: Domnule, e bine că discutăm despre asta la primăvară, că acum ne flutură pe sub palton vântul rece al alegerilor?

Pentru că tot am amintit de Curtea Constituțională, poate nu ar fi fost rău ca și partidele să fi amintit în declarațiile de după întâlnirile cu reprezentanții Coaliției pentru Familie că susțin demersul de a redefini familia în Constituție, dar că așteaptă să decidă forma legislativă, după ce văd decizia Curții privind recunoașterea unei căsătorii unisex încheiată în Belgia. Nici nu mai e mult de așteptat, următorul termen fiind pe 27 octombrie. Poate că decizia judecătorilor constituționali e previzibilă, dar dacă ei vor decide că o căsătorie încheiată pe teritoriul altui stat trebuie recunoscută de România, sau măcar că soțul străin trebuie să beneficieze de statutul de „membru de familie”, discuția despre amendament va deveni mai complicată. Dar cine are timp de finețuri legislative în toiul campaniei? Dar nu sunt de acord nici cu cei care strigă că românii dovedesc că au rămas în Evul Mediu. Până acum, bancul preferat era că sfârșitul Lumii va veni în România la 50 de ani după ce va șterge restul omenirii de pe fața Pământului. Suntem chiar cu 50 de ani în urmă în legătură cu subiectul toleranței față de minoritățile sexuale?

Cifrele arată altceva. În primul rând, această problemă a căsătoriilor între persoane de același sex e relativ nouă în lume. Primele țări care au legalizat-o au votat abia în 2003, cu o excepție, Danemarca, unde există din 1989 un „strămoș” al parteneriatului civil. În SUA, de exemplu, locul de unde se strigă că vine lumina înțelepciunii de orice fel, 14 state au fost „silite” să încheie căsătorii între persoane de același sex – sau să le recunoască pe cele încheiate în alte state americane – abia în luna iunie a anului trecut. Mai mult, decizia din 26 iunie 2015, a fost luată cu o majoritate de 5 la 4, de Curtea Supremă a SUA, unul dintre judecătorii care au ””pierdut” la vot spunând – în textul de opinie contrară majorității – că „Decizia Curții efectiv jefuiește poporul de dreptul de a se guverna singur”. E vorba de judecătorul Antonio Scalia ( mort la începutul acestui an, înlocuirea sa fiind unul dintre marile motive de ceartă între progresiști și conservatori, dar asta e altă poveste, prea lungă pentru a fi cuprinsă aici).

Am vrut doar să arăt că nicăieri în lume niciuna dintre tabere nu deține adevărul absolut și că lucrurile sunt într-o continuă evoluție. Iar evenimente cum e alegerea lui Donald Trump arată că evoluția nu e întotdeauna lină pentru vreuna dintre tabere