A fost arestat chiar în acea zi pentru tâlhărie și nerespectarea regimului armelor. Judecătorul de instrucție, primind telefon din partea prim-procurorului local, s-a deplasat personal la adresa văduvei Iosefina Leonte, pentru a face prima cercetare la fața locului.

Pentru frumusețea limbajului am să vă redau câteva din însemnările personale ale judecătorului : „….divanul era acoperit cu un cearșaf care se găsea răvășit și mototolit și avea pe el pete mari de sânge. Perna și puișorul cu fețe de olandă le-am găsit cu mari pete de sânge.

Pe pat am găsit un ciocan mare de fier, ciocanul corp delict. Caseta de bani era cu ușa larg deschisă- golită complet de bani. Cheia se afla vârâtă în broască, iar cele trei butoane erau pătate de sânge proaspăt. În camera de baie, pe mozaicul care o pardosește, am găsit numeroase pete de sânge.

Pe acuzat nu l-am găsit acasă. Percheziționându-i apartamentul, am găsit în garderob un costum complet de haine de stofă purtând pete de sânge, cămașa de mătase cu dungi roșii sfâșiată la mânecă, chiloții sfâșiați și plini de sânge, gulerul cămășii din aceeași stofă plin și el de sânge.”

Decizia judecătorului de instrucție a fost aceea că există caz de urmărire a acuzatului George Gorun și a trimis dosarul procurorului general pentru a-i întocmi actul de acuzare. Apărarea acuzatului era șubredă, sfidând bunul simț și logica oamenilor obișnuiți care deja îl judecaseră în mintea lor. Cum să crezi că Iosefina Leonte îi dăduse banii de bunăvoie, dar a sfârșit, biata de ea, sub loviturile nimicitoare ale ciocanului, doar din pricina unor certuri între iubiți?

– „Toate justificările pe care acuzatul le-a făurit trebuie înlăturate în fața realității brutale a faptului că prin violență, prin rele tratamente și răniri grave pe care i le-a produs victimei cu ciocanul, i-a răpit suma de 800.000 de lei cu cugetul de a și-i însuși pe nedrept!” astfel își încheiase judecătorul de instrucție ordonanța primului act de acuzare al lui George Gorun.

Îl aștepta curtea cu jurați, doisprezece la număr, adevărați judecători ai societății, cum îi numea marele avocat VV Stanciu, cuibăriți în jilțurile lor comode.

Apărarea a chemat la bară numeroși martori, întrecându-se cu toții în a-l elogia pe acuzat, jurând în fața crucii că vorbele sunt sincere și dezinteresate.

– Îmi amintesc foarte bine că l-am văzut pe domnul George Gorun purtând un ciocan de fier în buzunarul paltonului de fiecare dată când ne întâlneam.

– Sunteți sigur? s-a răstit procurorul la martorul care se jurase că a și atins de câteva ori respectivul ciocan.

– Mai mult decât sigur, a întărit omul, îl purta ca port-bonheur. Cine s-ar fi apropiat de el să-l atace, știindu-l înarmat?

Jurații clipeau, iar frunțile câtorva dintre ei se încrețiseră a mânie. Un om care umblă zi de zi cu asemenea obiecte periculoase ca și cum ar purta o batistă, nu poate fi pașnic și liniștit cum l-au descris martorii prieteni.

A fost chemată la bară și Marieta Popescu, de profesie casnică, femeia pe care acuzatul o înșelase fără nicio remușcare, uitând de sacrificiul ei de a-și fi părăsit bărbatul pentru a fugi cu el la București.

L-am primit în patul meu deși nu a vrut să mă ia de nevastă, a trăit din bănuții mei, obținuți cu trudă la divorț și m-a înșelat cu o văduvă bătrână și fără minte, doar pentru că era bogată. Cu gândurile acestea răscolindu-i mintea, Marieta Popescu abia aștepta să se răzbune pe George Gorun.

– Am 37 de ani și sunt de profesie proprietară. În vinerea dinainte de crimă acuzatul mi-a adus în dar o broșă de mimoză. N-a zis nimic, doar mi-a întins cutia și nici măcar nu a fost curios să vadă dacă îmi place sau nu. Nu mi-a plăcut deloc. Și-a lăsat paltonul pe fotoliul de lângă șemineu și a urcat la el în dormitor. Eu m-am repezit să-i scotocesc buzunarele, ca să aflu pe unde umblase.

– Și ce ați găsit în paltonul acuzatului?

– Am dat peste un ambalaj de hârtie pe care se vedeau urme de vaselină și mirosea a ciocan de fier. Avocații apărării au sărit ca și cum arcuri imaginare i-ar fi proiectat direct în tavan.

– De unde cunoaște martora cum miroase un ciocan? Marieta Popescu s-a înroșit brusc, încercând să găsească o explicație .

– Știți, odată mi-am cumpărat un clește de la magazinul de fierărie și mi-a rămas un miros ciudat pe mâini toată ziua.

– Deci nu știți cum miroase un ciocan, cunoașteți doar mirosul cleștelui, a concluzionat unul dintre avocați. Sala râdea în hohote, iar apărarea exact acest lucru și-l dorea – să ducă discuția în derizoriu.

– Ciocane nu am cumpărat în viața mea, dar cred că toate fiarele miros la fel, nu? În plus, de ce George a aruncat hârtia în foc când l-am întrebat de unde o are?

– Acuzatul avea dificultăți financiare? A întrebat-o procurorul, disperat să întrerupă șirul răspunsurilor stupide despre mirosul ciocanului.

– Visa să-și deschidă tot felul de afaceri, dar n-avea niciun ban. Tot ce cheltuia era averea mea. Marieta Popescu accentuase aceste ultime cuvinte, ca să fie sigură că toți gură cască adunați în sala de judecată au auzit-o. În acele momente îl disprețuia profund pe George Gorun, care o ignora total, artistic aproape, la fel cum nu te sinchisești de un nimic pe care nu-l vezi și nu-l auzi. Stătea mândru, demn, privindu-i în ochi pe jurații care nu știau pe cine să mai creadă. Mărturia casnicei Marieta Popescu nu a făcut mare lumină în negura cazului. Lumea se întreba de ce Iosefina Leonte nu e prezentă la proces, de ce nu venise să-și înfrunte fostul amant?

– Domnilor jurați, simt că vă chinuie o întrebare legitimă până la un punct, a început să vorbească avocatul părții vătămate. De ce doamna Leonte nu se arată în fața domniilor voastre, de ce a ales să rămână ascunsă? Nimic mai simplu de ghicit – de rușine. Ați remarcat, desigur, cu cât lux de amănunte acuzatul v-a descris plăcerile pe care doamna i le făcea, sigur n-ați trecut cu vederea aroganța acestui bărbat care a ales nu doar să o umilească, dar a încercat să-i suprime viața. Cum să mai apară în fața acestei distinse adunări cu toată rușinea aruncată în față ? Publicul comenta din nou, iar murmurul sălii acoperea cuvintele avocaților.

– Liniște în sală! A strigat judecătorul.

Dar oamenii nu se sinchiseau, aveau tot dreptul să vorbească, chiar dacă o făceau în glas șoptit:

– Eu cred că e atât de hidoasă cu un ochi lipsă, încât toți banii din lume n-o mai ajută la nimic

. – De parcă înainte de nenorocire ar fi fost vreo frumusețe. Măcar acum are o scuză.

– Partea vătămată a mințit, domnilor jurați!

A tunat vocea apărării. A mințit de rușine și mai apoi din răzbunare.Cum altfel s-ar justifica absența ei din fața acestui distins juriu, dacă nu prin teama de a fi dată în vileag?

– Acestei femei, victimă nefericită a unui amor neîmpărtășit, i-a fost în mod brutal știrbită frumusețea, urmele violenței hâde stau mărturie pe chipul ei de nerecunoscut, teama din suflet nu s-a născut din minciună, ci din credința legitimă că cel care a încercat o dată să-i ia viața, a doua oară poate va izbuti, a replicat procurorul.

– Domnilor, vă rog, nu am ajuns la pledoariile finale, păstrați-vă vorbele în frâu, i-a întrerupt judecătorul. Mai avem un ultim martor de audiat, suntem cu toții obosiți după 12 ore de proces.

Cel ce urma să fie ascultat era un cunoscut om de afaceri al Capitalei, cu care George Gorun se afla în oarecare relații de amiciție bazată mai mult pe interes.

– Povestiți-ne despre cerceii cu diamante pe care acuzatul i-a cerut ca să intermedieze vânzarea lor, i-a sugerat procurorul.

– Niciodată nu i-am cerut domnului Gorun să-mi cumpere acei cercei. Domnia sa mi-a adresat rugămintea de a-i împrumuta pentru câteva zile ca să facă plăcere unei doamne.

– Știați cine este acea doamnă?

– Nu am întrebat, nu mi s-a spus, dar am presupus că era o femeie căsătorită și nu se cădea să iscodesc problema. Peste cinci zile mi i-a adus înapoi și m-a întrebat dacă nu sunt de vânzare. I-am răspuns că va trebui să discut această chestiune și cu fratele meu care era plecat în Italia și voi reveni cu detalii într-o săptămână. Domnul George Gorun nu m-a mai căutat niciodată de atunci și am înțeles că nu mai era interesat de afacere.

– Deci nu negați că a existat o discuție în legătură cu vânzarea acelor cercei?

– Nicidecum, a conchis omul. Doar că lucrurile s-au oprit înainte să înceapă, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

Procesul se încheiase cu această din urmă mărturie.

– Domnilor jurați, să nu uitați o clipă că acuzatul a încercat să ia viața unei femei neajutorate care îl iubea. Mă întreb ce le-ar putea face dușmanilor. Ciocanul este o realitate pe care nici chiar acest om lipsit de scrupule nu a putut-o tăgădui, așa că vă implor, nu vă lăsați păcăliți de vorbele frumoase pe care le-ați auzit din gura unor martori prieteni. Acest om a lovit ca să ucidă, a vrut să ucidă ca să fure, a furat ca să se îmbogățească pe nedrept. El s-a ales cu 800.000 de lei, partea vătămată cu un ochi în minus. Ignorați, dacă mai puteți, suferința unei femei a cărei unică mândrie era frumusețea, smulsă mișelește de o bestie cu chip de om care vă privește sfidător din boxa acuzaților. Nu sunteți un juriu pentru atribuirea unor premii filantropului George Gorun de altădată, ci sunteți un juriu chemat ca să osândiți pe criminalul de astăzi.

„Primul jurat citește cu glas ferm verdictul. Implacabil ca si destinul doamnei Iosefina Leonte:

– Vinovat!

– Acuzat, mai ai ceva de spus? îl întreabă judecătorul.

– Nimic.

Vorbă finală, care exprimă restul vieții lui…”