O cunoscută de-a mea, Camelia, s-a măritat prin 1980 cu un neamţ, Hans, şi s-a stabilit într-un orăşel din sudul Germaniei, pe malul lacului Constanze. La scurtă vreme a născut un copil, Thomas. În 1994, Camelia, Hans şi Thomas mi-au fost oaspeţi timp de o zi la Bucureşti.

Aproape întreaga dimineaţă m-am plimbat cu ei prin Bucureşti. Camelia revedea, cu exclamaţiile unei sentimentale, locuri care îi aminteau de studenţie, Hans, sfios din corectitudine (admitea că este un provincial aflat într-o capitală), îşi manifesta totuşi şi spiritul critic (a ridicat, de exemplu, de pe trotuar un mănunchi de coji de banane şi l-a pus la coş). Thomas, aparent distrat, se uita pe furiş după fete.

La un moment dat, Hans mi-a mărturisit, în româneasca lui stricată, învăţată fără prea mare convingere, mai mult din politeţe, de la Camelia, că are nevoie de un WC. Mi-am dat seama că o sfeclisem. Cum să-i găsesc un WC în Bucureşti? Iată însă că, uitându-mă de jur împrejur, am descoperit o bibliotecă publică, pe care o frecventasem în tinereţe, şi mi-am adus aminte că ea are ceea ce îi trebuia lui Hans. (Nu trece o zi fără să mă bucur de avantajul de a fi iubitor de cărţi!) Am intrat toţi patru, cu mine în frunte, în impunătoarea clădire. Am condus grupul pe coridoarele întunecoase şi, ajunşi în faţa toaletei, l-am invitat pe Hans să intre, ceea ce el a şi făcut în grabă, ca şi cum nu-şi mai putea îngădui nicio amânare. După numai o secundă, însă, a ieşit palid la faţă, s-a rezemat cu spatele de perete şi a început să alunece încet şi cuviincios în jos. Leşinase! În timp ce Camelia îl ajuta să-şi revină, am intrat şi eu în toaletă ca să înţeleg ce anume îl impresionase atât de puternic. Şi am înţeles: era un imens morman de rahat, care depăşea în înălţime colacul de plastic al WC-ului. Hans nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva.

 

*

Acasă, la masa festivă pregătită între timp de soţia mea, Hans, încă marcat de cele întâmplate, încerca să uite episodul punându-mi întrebări în legătură cu viaţa culturală a Bucureştiului. Venind vorba despre Operă, a oftat:

- Ih mult regret che nu anunţ la tine tinainte cu toua lune, pentru vetem şi noi rumeniş spectacol…

Cu două luni înainte?! De ce cu atât de mult? Camelia mi-a explicat că aşa procedează ei în Germania când vor să meargă la operă. Telefonează la Opera din Frankfurt cu două luni înainte de spectacolul dorit, ca să fie siguri că mai găsesc locuri.

Atunci, cu gestul unui scamator, i-am arătat amândouă mâinile lui Hans, am luat telefonul şi, în prezenţa lui, am vorbit cu directoruladjunct al Operei, pe care îl cunoşteam. În mai puţin de un minut am obţinut bilete pentru un spectacol chiar din acea seară, cu Nabucodonosor.

Hans zâmbea neîncrezător, închipuindu-şi că totul e un joc. Iar când şi-a dat seama că nu glumeam s-a bucurat ca un copil.

Seara, în aceeaşi formaţie (soţia mea rămăsese acasă să se odihnească) ne-am dus la Operă. Biletele ne aşteptau la intrare. Hans s-a mirat – aproape s-a speriat – când a aflat că era vorba de o lojă.

– La noi – mi-a explicat Camelia – un bilet la lojă costă două sute de mărci (pe atunci încă nu se introdusese euro). Nimeni din familia noastră şi nici dintre cunoscuţii noştri nu a ajuns să stea vreodată la lojă.

De altfel, Thomas m-a şi rugat să-i dăruiesc tichetele pe care scria „lojă” ca să le arate - ca dovezi ale unei incredibile aventuri - colegilor lui de şcoală, la întoarcerea în Germania.

Le-am spus că îmi fuseseră oferite gratis, dar numai Camelia m-a crezut.

Instalaţi în loja noastră am urmărit apoi spectacolul. Hans era încântat de tot ceea ce vedea şi auzea:

- Artişti mari la foi!

La pauză s-a petrecut, însă, ceva care l-a încântat şi mai mult, l-a dat pur şi simplu gata. În lojă şi-a făcut apariţia însuşi directorul-adjunct al Operei, însoţit de o bufetieră care aducea o tavă cu prăjituri şi băuturi răcoritoare din partea „direcţiei”.

- Am venit să vă întreb - a spus ceremonios oaspetele şi, în acelaşi timp, amfitrionul nostru - dacă vă simţiţi bine şi dacă mai aveţi nevoie de ceva. Numai un mare scriitor ar putea să descrie uimirea pe care o exprima atunci figura lui Hans.

A doua zi, am condus familia germano-română la aeroport. Camelia avea lacrimi în ochi. Thomas se uita cu o curiozitate tehnică la avioane. Iar Hans, cu un aer năuc, clătina din când în când din cap. Ultimele lui cuvinte înainte de suirea la bordul avionului au fost:

- Eu nu inţeles nimic din Rumania.