În anii 1961-1962, Piaţa Cercului Militar din Bucureşti îşi păstra configuraţia dată cu un sfert de veac în urmă de către primarul Dem Dobrescu.
Un litru de vin alb înfundat, nepus la comerţ, costa 12 lei, 18 fiind preţul unei sticle de trei sferturi de Muscat Ottonel autentic, cu etichetă, dar destinat exclusiv localurilor cu circuit închis. Se găseau uneori la CCA şi vinuri aduse din mici podgorii: Vânju Mare, Sâmbureşti sau Pleniţa. La ora 20 începea să cânte orchestra a cărei solistă era alintată „Mica pariziană”. Interpreta tangouri în vogă din repertoriul Aidei Moga, Luminiţei Cosmin, dar şi cântece italiene lansate în recentele lor turnee la Bucureşti de Vico Torriani, Marino Marini, Domenico Modugno sau Claudio Villa.
La CCA veneau şi sportivi, publicişti, actori... George Calboreanu putea fi văzut adesea pe terasa localului sau în separeul pentru colonei şi generali. Rolul lui Ştefan cel Mare din Apus de soare de Delavrancea îl făcuse celebru. În 1957, Patriarhul Justinian se dusese, cu o mică suită, să vadă piesa, aşezat în loja principală a sălii Teatrului Naţional. La sfârşitul spectacolului, Patriarhul mersese în cabina actorului să-l felicite. „Cuuuuuum... Însuşi Patriarhul României vine în cuşca unui măscărici!”, exclamase actorul. Impresionat, Justinian a hotărât să-l invite în aceeaşi seară târzie la masă, la Palat, împreună cu întreaga distribuţie. La al doilea fel de mâncare, pe când se trecea de la vinul alb la cel roşu, diaconul care servea a ezitat să-i schimbe paharul. A adus altul, umplându-l cu vin roşu. După ce Calboreanu a sorbit cu plăcere câteva înghiţituri, diaconul l-a întrebat: „Cu care dintre vinuri rămâneţi, maestre?...” „Cu amândouă, părinte; cu amândouă!”
Un alt restaurant cu circuit închis era cel amenajat în subsolul Casei Universitarilor, pe strada Dionisie Lupu, într-o clădire bucureşteană neogotică, ridicată în secolul al XIX-lea de un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Casa Universitarilor avea un parter înalt cu câteva încăperi unde se vorbea în şoaptă. Într-una din ele puteau fi văzuţi seara nişte domni vârstnici jucând şah sau răsfoind ziare ori reviste. Altă încăpere fusese transformată în sală de cinematograf – de două ori pe săptămână se proiectau acolo filme.
Ne puteți urmări și pe Google News
Casa Universitarilor dispunea de un veritabil parc, cu alei şi arbori bătrâni, întins pe trei străzi. Aici funcţiona grădina restaurantului, strămutat iarna în subsolul strâmt al clădirii. Şi la Casa Universitarilor vinul costa 12 lei litrul, era adus de la Pietroasele, însă majoritatea clienţilor îl comandau cu litra sau cu paharul. Erau oameni în vârstă, supuşi dietelor, motiv pentru care în listă se găseau preparate inexistente în restaurantele obişnuite: ceai, iaurt, mămăliguţă cu brânză... Restaurantul de aici era mai mult o cantină dietetică unde serveau chelneri bătrâni care nu nădăjduiau să primească bacşiş mai mult de 50 de bani şi picoliţe cu comportament de infirmiere. Localul, unde mezelurile erau servite şi cu jumătatea de porţie (50 de grame), mai avea o trasătură aparte: muşteriul îşi făcea singur, într-un carnet-tip, socoteala, care adesea nu depăşea zece lei.
Recomandările noastre
