Editura Evenimentul si Capital

Un caz fericit de abandon misterios

17_voinescu
Autor: | | 8 Comentarii | 1010 Vizualizari

În seara de Crăciun, nici nu plecase bine Moşul de la mine din casă după ce lăsase cadourile, că văd pe Mezzo o înregistrare a "Bărbierului din Sevilla" - producţia Covent Garden, din 2009, cu Juan Diego Florez (Almaviva), Joyce DiDonato (Rosina), Pietro Spagnoli (Figaro), dirijată de Antonio Pappano.

Bucuria aceea solară, mediteraneeană, un pic şmecheră, viguroasă în trăsătura ei simpatică pe care, în general, muzica lui Rossini o produce, m-a inundat de-odată. Nu e chiar spiritul Crăciunului, nu e deloc colind, dar aşa s-a întîmplat. Ne-am lipit de televizor şi nu ne-am mai mişcat pînă la sfîrşit. Sigur că "Bărbierul" este inegal. Geniul muzical care erupe pur şi simplu la începutul operei (uvertura şi actul I pînă la aria duetul Rosina-Firgao "Dunque io son... tu non m'inganni" sînt perfecte!), se temperează apoi , pentru ca, în final, muzica să rămînă strălucitoare, dar cam oarecare. În actul al doilea, quintetul Rosina – Almaviva – Figaro – Bartolo - Basilio este interesant, mai degrabă, pentru desfăşurarea dramatică a operei, decît pentru muzica ei, iar aria Cessa di più resistere, pe care, în bunul său obicei, Rossini o va refolosi mai mult sau mai puţin reciclată şi în alte opere, este faimoasă în repertoriul tenorilor lejeri pentru dificultatea ei tehnică şi nu neapărat pentru muzica ei ori pentru calitatea ei dramatică. În orice caz, "Bărbierul" rămîne una dintre cele mai frumoase muzici scrise vreodată! Mi-e greu să mai găsesc în muzică o compoziţie care să aducă, instantaneu, atîta soare în suflet şi în gînd – poate doar la Mozart, cu care, de altfel, Rossini a fost adesea comparat. Şi nu fără temei. Dacă am reuşi, prin absurd, să dăm la o parte geniul, vom descoperi că cei doi împărtăşeşesc cam acelaşi tip de talent muzical. Doar că, repet, la Mozart e mult mai mult. La Rossini, însă, talentul este pe deplin împlinit, strălucitor, emfatic aproape. <iframe width="620" height="350" src="//www.youtube.com/embed/rkn5Nz5jUAg" frameborder="0" allowfullscreen></iframe> Rossini de lăuda că ar fi scris "Bărbierul" în 13 zile. E drept, multe dintre segmentele muzicale ale operei sînt creaţii mai vechi "reciclate", începînd cu faimoasa uvertură. 13 zile, însă, e o performanţă uluitoare! Unul dintre oficialii teatrului care i-a comandat-o şi i-a produs premiera absolută scrie în memoriile sale că, de fapt, Rossini a lucrat la partitură 19 zile. Oricum, performanţa este colosală! Rossini a ştiut tot timpul ce înseamnă "Bărbierul" pentru repertoriul său. Aproape de sfîrşitul vieţii, cineva l-a întrebat ce crede despre posteritatea sa, iar Rossini i-a răspuns: Posteritatea mea se bazează pe actul al treilea din "Wilhelm Tell", pe actul al II-lea din "Otello" şi pe "Bărbierul din Sevilla" în integralitatea sa. Mai sînt şi alte compoziţii ale sale care se cîntă cu succes şi astăzi. Inclusiv compoziţiile sale religioase – nu cred că există cîntăreţ de operă serios care să nu vrea să cînte "Stabat Mater", iar "La petite messe solenelle" se cîntă şi ea destul de mult. A mai compus şi peste 150 de mici cîntecele pentru pian. Pe acestea din urmă, el însuşi le-a intitulat "Păcatele bătrîneţii", dînd titluri splendide fiecăreia şi scriind, pe mapa partiturilor, că se adresează doar pianiştilor de mîna a parta, din a căror categorie face el însuşi parte. De altfel, umorul şi buna dispoziţie nu l-au părăsit niciodată pe Rossini. Cercetători mai recenţi, încearcă să ne explice că nu a fost chiar aşa. Am o biografie a lui Rossini apărută la începutul anilor 2000, în care autorul merge pe o teză dragă post-modernităţii: o copilărie nefericită, probabil abuzată care reverberează într-un Rossini cam schizofren, care era bine dispus la suprafaţă, dar de fapt era un depresiv cioranian. Şi biograful nostru se străduieşte savant să indice dovezi ale schizofreniei bietului Rossini în operele sale bufe. În fine, vremurile diferite citesc oamenii diferit. Ca probă a umorului său inteligent, invoc dedicaţia splendidă pe care a lăsat-o pe partitura lucrării de muzică sacră "La petite messe solenelle": "Bunule Dumnezeu! Iată terminată această biată mică mesă. Oare, ceea ce am făcut este muzică sacră sau muzică dată dracului? (n.m. – folosind un joc de cuvinte franţuzesc "de la musique sacrée ou de la sacré musique"). Ştii doar că am fost născut pentru opera bufă. Puţină ştiinţă, puţin suflet, şi gata. Aşa că, fii binecuvîntat, şi acordă-mi Paradisul!". <iframe width="620" height="350" src="//www.youtube.com/embed/AOy50Xlc5EQ" frameborder="0" allowfullscreen></iframe> În destinul său, probabil că cel mai misetrios lucru este retragerea din compoziţia de operă. De pe la 27-28 de ani, dobîndise cumva hotărîrea de a compune operă pînă la maximum 40 de ani. În 1829, după ce a compus "Wilhelm Tell", opera cu numărul 39 în repertoriul său, Rossini a anunţat că se retrage şi aşa a făcut. Avea 37 de ani şi era cel mai celebru compozitor de operă al Italiei. Printre admiratorii săi erau Byron, Stendhal şi Chateaubriand. Firesc, Wagner în detesta . Faima lui era colosală: primea posturi de conducere ale teatrelor din Londra şi Paris cu salarii imense. Teatrele din Italia se înghesuiau să-i comande noi opere şi impresarii erau gata să-l plătească foarte bine. De la Viena, Metternich îl invita la conferinţe politice, "ca să ajute la restabilirea armoniei". De altfel, sînt sigur că marele ministru de extrene austriac a numit proiectul său politic de construcţie a Europei post-napoleoniene "concertul naţiunilor din Europa" cu gîndul la armoniile supreme din Rossini. Totuşi, Rossini nu a mai compus nici o operă pînă la moartea sa, 39 de ani mai tîrziu. Rossini nu a explicat niciodată foarte clar această decizie a sa. E drept, ajunsese deja suficient de bogat cît să trăiască foarte bine toată viaţa, oriunde i-ar fi poftit inima. Inima i-a poftit la Paris. Unii zic că s-a retras pentru că îi ajunseseră oboseala şi stresul din "industrie", cum am zice astăzi. Alţii că era definitiv decepţionat de evoluţia artei cîntului care, în opinia sa, se degrada tot mai mult. De menţionat că, la acea vreme, cîntăreţii nu aveau nici pe departe respectul pentru partitură pe care îl au astăzi. Pe atunci, un cîntăreţ de operă mai de grabă se familiariza decît învăţa muzica pe care o avea de cîntat şi, în arii, adăuga sau scotea din ceea ce era compus după cum credea el că e mai potrivit. Disputele lui Rossini cu cîntăreţii pe acest motiv, inclusiv cu marii cîntăreţi precum Adelina Patti, erau de notorietate. Totuşi, Rossini nu a abandonat complet opera. Nici nu avea cum – era căsătorit cu ea însăşi; soţia sa era faimoasa mezzo-soprană spaniolă Isabella Colbran. A avut, toată viaţa, elevi, atît pentru compoziţie, cît şi pentru canto, mergea la operă, ţinea legătura cu marile figuri ale operei europene, era aproape de fenomen. Dar nu a mai compus şi nu s-a mai implicat. Rossini a fost un om vesel, cu spirit bun, glumeţ şi pus pe şotii, gurmand şi avid de toate cele lumeşti, fiind totuşi, un creştin convins – doar un italian poate ţine, nu ştiu cum, echilibrul perfect între plăcerile lumii şi devoţiunea pentru Biserică! Am sentimentul că, de cîte ori ne bucurăm ascultîndu-i muzica, aducem, de fapt, un omagiu lucrurilor frumoase şi zîmbitoare din viaţă. <iframe width="620" height="350" src="//www.youtube.com/embed/3MIbDR1QRHs" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>

Rasturnare de situatie in cazul lui Darius Valcov! Decizia luata de omul de incredere al lui Dragnea! BREAKING NEWS in politica

Pagina 1 din 2





Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI