Un editorial al lui Akil Marceau pentru Jerusalem Post. Deși este o pledoarie deschisă în favoarea cauzei kurzilor, considerăm că argumentele sale sunt interesante.

Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Turciei moderne, trebuie că se învârte în mormânt ca un derviș rotitor. „Pace acasă, pace în lume” a fost deviza lui. Recep Tayyip Erdogan, succesorul său și actual șef al statului, a transformat-o în „război acasă, război în lume”.

Această republică seculară a fost întemeiată în 1923 de Atatürk pentru a se alinia Occidentului. Astăzi, ea este aliniată cu grupările musulmane fundamentaliste, într-un război dezlănțuit împotriva enclavei kurde siriene Afrin.

Turcia de azi se rupe singură de valorile Vestului și se află acum în conflict deschis cu partenerii săi occidentali pe numeroase subiecte.

Turcia lui Erdogan a sprijinit Frăția Musulmană în Egipt, a sprijinit mișcarea Hamas în Gaza și timp de ani de zile a permit amatorilor de Jihad din Europa să treacă prin Turcia spre Siria. Continuă să înarmeze și să finanțeze grupările armate salafiste siriene aparținând Frăției Musulmane.

Serviciile de informații occidentale și think tank-urile sunt perfect conștiente de motivele structurale care, dacă această evoluție continuă, va duce la divorțul inevitabil dintre Turcia și Occident.

Orientarea bruscă spre islamism a Turciei torpilează planurile occidentale de a lichida terorismul Statului Islamic (ISIS), cauza atacurilor mortale de pe străzile orașelor europene. Recenta intervenție militară în Siria împiedică în mod clar stabilizarea zonelor care au fost eliberate în schimbul unor lupte grele și a mii de morți.

Enclava kurdă Afrin se află la marginea provinciei Idlib, controlată în cea mai mare parte a ei de grupări locale afiliate la Al-Qaida. Căderea enclavei ar avea drept consecință reîntărirea acestor grupări și a altor mișcări salafiste legate de Frăția Musulmană, care participă alături de Turcia la intervenția militară.

Nici un glonț nu a fost tras din Afrin spre Turcia. Până acum, aceată enclavă a fost ocolită de război. Pacea și securitatea de aici au oferit refugiu pentru zeci de mii de sirieni care fugeau de forțele regimului sau de grupările jihadiste.

Singura justificare posibilă a intervenției militare a Turciei este împiedicarea întemeierii unei zone kurde în nordul Siriei. O zonă care deja își creează propriile structuri administrative și organizează alegeri locale.

Turcia este îngrijorată de consecințele asupra propriei sale populații kurde, ai cărei reprezentanți legal aleși în parlamentul turc sunt fie persecutați, fie deja la închisoare. Cu o populație între 15 și 20 de milioane de kurzi care trăiește pe teritoriul său și 40 de ani de intervenții militare eșuate, nu ar trebui ca Turcia să se fi convins deja că o asemenea opțiune nu este exportabilă și va duce doar la același eșec și în Siria?

Cu atât mai mult cu cât populația locală siriană kurdă este ostilă și, dată fiind complexitatea operațiunii militare terestre, puterile occidentale implicate în conflictul din Siria nu sunt în măsură să ofere sprijin.

Kurzii, parte a unei societăți seculare, multi-religioase, s-au dovedit cei mai credincioși aliați și singura opțiune terestă capabilă să combată ISIS alături de coaliția internațională.

Astăzi, ei plătesc prețul acestei alianțe, atacate de Turcia și de grupările sunnite salafiste din Siria. Este o reluare a atacului efectuat de miliția șiită sprijinită de Iran asupra teritoriului kurd, după recentul referendum pentru independență al kurzilor irakieni.

Într-o lume musulmano-arabă lipsită de conducători, mai ales în tabăra sunnită, și care încă luptă cu modernitatea, populismul președintelui turc, care visează să ajungă un nou calif, acționează ca un catalizator pentru masele de nefericiți. Dubioasele sale alianțe cu rețelele islamiste din țări ale regiuni, ca și vocala sa atitudine cu privire la statutul Ierusalimului, depășind în abilitate pe oricare dintre liderii arabi, constituie un cal troian în strategia sa de dominare regională.

Când Erdogan și partidul său AKP au venit la putere, mulți din Occident au sperat că vor reprezenta „creștin democrații Răsăritului”. Din păcate, cei care au pariat pe „democrații islamici” au fost dezamăgiți total.

Când, în 1998, Erdogan a fost judecat și închis pentru că a recitat un poem jihadist, „minaretele sunt baionetele noastre, cupolele sunt căștile noastre, moscheile sunt cazărmile noastre”, armata încă mai era gardianul secularismului turc.

După ce a închis gurile moderaților din propriul partid, cum ar fi fostul ministru de Externe Axhet Davutoglu și fostul președinte Abdullah Gül, lovitura de stat din 2016 i-a oferit apoi oportunitatea de a epura atât armata câtși aparatul justiției.

Mii de universitari, profesori și jurnaliști au fost și ei concediați, și mulți arestați. Erdogan, acum mâinile libere pentru a se alia cu grupările jihadiste, a lansat actuala operațiune militarp cu recitarea publică în moscheile din întreaga țară a versetului „Victorie” din Coran, a interzis demonstrațiile ostile războiului și i-a trimis la închisoare pe oponenții săi.

Intervenția turcă va eșua. Deși în culise Rusia și Iranul încurajează Turcia să se distanțeze de Occident, ele nu vor permite niciodată acesteia să devină un jucător serios pe tabla de șah siriană. Ca veterane în Siria, ele consideră că este terenul lor de vânătoare și păstrează toate pârghiile, în timp ce Turcia este novice în această alianță demonică.

Confruntați cu marea provocare pe care islamul politic o ridică acum și în viitor, să nu uităm că victimele sale sunt în proporție zdrobitoare musulmani. Nu trebuie să renunțăm la valorile și etica pe care se bazează democrațiile occidentale. Acestea rămân cele mai bune arme pentru a combate jihadismul internațional. Abandonându-i pe kurzi pentru a fi măcelăriți ar reprezenta o înfrângere morală majoră pentru Occident.

Mai mult, căderea Afrin ar reprezenta o înfrângere a strategiei occidentale în lupta sa împotriva terorismului, întărindu-i pe jihadiști și întorcându-ne forțat de unde am plecat.