DE CULOARE. După 35 de ani, Ibrahima Keita, un guinez aflat la cârma artelor din Tulcea, s-a îndrăgostit definitiv de mămăliga cu smântână şi de hora românească.

Nimic nu l-a speriat mai tare când a ajuns în Bucureşti, pe 29 septembrie 1974, decât furnicarul de oameni. Cu toate că ar spune că mişunau peste tot, i-au plăcut românii la prima vedere şi nici nu i-a lăsat vreodată. Ajuns din Guineea cu o bursă de studii la arte plastice, Ibrahima Keita, directorul Muzeului de Artă din Tulcea, îşi aduce aminte că nu i-au fost deloc uşori primii ani în România, nici ca om de culoare, nici ca student-artist: „Eram exotic pentru vremea aceea. Un student de culoare la Arte plastice era o ciudăţenie. Cu toate astea, trebuia să mă obişnuiesc”.

Cum limba română nu i-a fost deloc o corvoadă, pentru că este vorbitor nativ de franceză, până s-o înveţe făcea combinaţii de gesturi şi câteva vorbe, atât cât lumea să priceapă. Cu tot hazul omului trecut prin situaţii imposibile într-o ţară în care exotismele erau doar bananele verzi aşezate pe calorifer, Ibrahima n-ar da anii studenţiei din România pe nici o zi liniştită la el acasă, în Guineea.

Din meniul studenţesc

Traiul în căminele studenţeşti din Capitală l-a transformat pe viaţă. Şi acum îi vine să râdă, pentru că şi el, ca alţii, a trăit şi ceaiurile dansante, şi schimbările de după ‘89, cu discoteci zgomotoase. Timpul de atunci, cu chefuri până dimineaţă, l-a făcut să-şi ia nevastă din România şi să-şi facă prieteni pe viaţă, numai artişti. Dintre toate „poreclele” cu care era chemat în sala de curs, la şevalet, şi-o aduce aminte doar pe cea mai „cuminte”, Kalonga, numele cu care şi-a semnat lucrările studenţiei.

„Am stat într-un cămin care luase foc la un moment dat. După asta, ne-au mutat în Agronomie, unde erau, laolaltă, studenţi de prin toate părţile, dar mai mulţi de la ASE. Acolo mi-am cunoscut soţia”, povesteşte Ibrahima şi, din când în când, dă ochii peste cap, pentru că nu-i tocmai uşor să-şi aducă aminte.

Dintre toate şocurile pe care le-a avut când a aterizat aici, a fost şi haosul culinar al românilor: „Eram la Cluj, într-o excursie cu colegii de facultate, şi am avut primul şoc: mâncarea românească. Primul fel - o ciorbă fierbinte, fierbinte. Apoi un piure cu o bucată de carne şi, bineînţeles, murături foarte acre. Desertul - foarte dulce. Stăteam şi mă întrebam - cum, Doamne, pot oamenii ăştia să mănânce fierbinte, cu acru, cu dulce? Dar începuse să-mi şi placă”. Dintre toate bucatele care i-au trecut prin faţă, Keita spune că nimic nu-i mai bun din meniul românesc decât mămăliga cu brânză şi smântână: „M-au îndopat toţi cu sarmale, cu ciorbe. Dar n-am fost impresionat”.

Un negru al Moromeţilor

Când căminele înguste nu-i mai încăpeau pe petrecăreţi, se ascundeau pentru dans în sediile ambasadelor ţărilor africane. Ibrahima era omul cu invitaţiile, românii aduceau cheful şi muzica: „Era ceva deosebit. Nici nu-mi aduc aminte o seară în care nu am stat până dimineaţa. Se dansa, apoi mai ieşeam cu fetele în parc sau la un spectacol. Eu trebuia să merg la spectacole, pentru că făceam şi scenografie. Dar ăsta era numai pretextul. Când republicile africane anunţau o serată, nu mai aveai loc să intri”.

Cu toate astea, n-ar uita unde s-a prins în horă prima dată în viaţa lui, în satul în care s-a născut cea mai autentică poveste a ţăranului român, Siliştea Gumeşti: „În satul lui Marin Preda sunt oameni foarte frumoşi. În mijlocul lor am dansat hora şi mi-a plăcut la nebunie. Fiecare voia să mă omenească. Mergeam de la unul la altul pentru că m-au plăcut şi mi-au zis că-s de-al lor”. Un alt „şoc”, care l-a lăsat cu gura căscată, au fost anotimpurile schimbătoare. „Eu, ca să zic aşa, am plecat dintr-un cuptor. Aici am văzut, pentru prima oară, zăpadă. Era noiembrie, în ‘74, trebuia să plec la cursuri. Când am ieşit afară, a venit şocul: unde m-au trimis, Doamne, în ce congelator?!”, râde Keita de prima aventură cu vremea.

PRINTRE TABLOURI

Lecţia despre Grigorescu

Guinezul stabilit la Tulcea a împlinit, nu de mult, 60 de ani. De 35, studiază pictorii români. I-a plăcut arta românească din facultate, dar recunoaşte că i-a fost cam greu s-o priceapă. Cu tonul omului înţelegător, spune că l-ar fi tentat mai mult haosul artei africane.

„Aici era moda europeană, cu griuri multe, culori palide. Când am ajuns, eu pictam în contraste, ca în Africa. Cu mult roşu, cu multă culoare. Dar a început să-mi placă şi asta, iar arta noastră, românească, este fabuloasă”, spune Keita, cu simţul de a aparţine, dintotdeauna, şi culturii, şi locului.

Ghidul copiilor în muzeu

Trimis la Tulcea după ce soţia lui a primit diploma de economist şi repartiţia, a lucrat ca muzeograf. Cu timpul, a ajuns să fie cel mai vechi om al artei de acolo şi oamenii l-au pus director. Să-i spui din scurt „director”, îl cam incomodează. „Sunt, mai degrabă, conducător al muzeului”, şi propune oricui calea de mijloc, la fel de diplomată.

Între toate câte a adunat pentru muzeul din Tulcea, lui Ibrahima Keita îi place să vorbească mult despre pictorii români şi să explice, atât cât să se înţeleagă din prima, că valoarea unei opere autentice este, în primul rând, sentimentală. Când nu pregăteşte expoziţii, îi place să facă pe ghidul printre tablouri. Copiii, mereu musafiri, au fost cuceriţi din prima. Ibrahima le are cu poveştile şi de la grafică trece uşor la „Carul cu boi” al lui Grigorescu sau la portetele inconfundabile ale lui Tonitza. Piticii îl urmăresc, ştiu deja toată istoria, iar când ghidul ajunge la Victor Brauner, nu-i mai poţi opri cuvintele.

Navetă pentru doruri

Când nu ştie cum să-i mai spună fericirii de a sta în România, apucă să îngâne: „Eu, de la început, am vrut să fiu român. Dar român m-au făcut prin ‘93, când mi-au dat hârtia şi am devenit cetăţean”. Viaţa lui Ibrahima Keita, trăită în „şocuri”, i-a adus şi multe bucurii omului de culoare de la şefia artelor din Tulcea. Abia prinsese gustul traiului la buza Dunării când a ajuns să muncească printre ce ştia el cel mai bine - picturile. Cu toate că ar fi vrut să fie cunoscut ca un pictor român, Keita şi-a făcut nume în grafică şi gravură.

„Aşa a vrut Domnul!”, este răspunsul la toate lucrurile bune din viaţa lui. Chiar dacă a orbecăit prin toată ţara până să-şi găsească locul, o foaie de repartiţie l-a făcut tulcean: „Mi-a părut bine. Soţia mea e din Brăila, aşa că eram aproape de socrii mei. Dar eu am fost patriot şi, recunosc, am vrut să mă întorc la mine, în Africa. Cu familia aici, n-am mai putut”. De când doamna Lenuţa, nevasta, a fost numită directoare de bancă în Bucureşti, iar băiatul lor, Lamine, a intrat la facultate, guinezul a rămas în Tulcea cu o singură bucată din familie, un cumnat şi o cumnată. Recunoaşte că, din când în când, îl năpădeşte dorul şi dă o fugă în Capitală, să vadă două „minuni” mici, cele două nepoţele.

EPOCĂ NOUĂ

Lumină la Revoluţia unui guinez

Ibrahima Keita ar trece Revoluţia, în poveştile lui despre România, la capitolul celor mai amuzante întâmplări. Când militarii români umblau cu TAB-urile pe bulevarde, guinezul căuta, vizavi de Hotelul Intercontinental, să-şi cumpere becuri: „Nici nu ştiu cum mi-au trecut imaginile alea prin faţă. Eu eram cu sacoşa în mână şi am întrebat pe cineva de ce nu e deschis magazinul, că eu voiam să-mi cumpăr becuri. Aveam nevoie acasă, venea şi Crăciunul. Şi omul s-a uitat aşa lung la mine. Ce-o fi spus: un nebun, vrea acum becuri. Apoi i-am văzut pe ăia care mergeau cu scuturile de plastic în mână”. Despre cine şi cum s-a tras în decembrie ‘89, Keita ar povesti zile în şir, mai bine decât revoluţionarii. S-a împăcat, însă cu ideea că „n-am apucat să iau becuri, dar s-a făcut, totuşi, o mare lumină”.

Fotografii: Vlad Stănescu