Dan Micu, specialist în medicina chineză a emigrat în 1996, cu destinaţia Canada. Fost director general la o companie din România, Micu este unul dintre cei mai cunoscuţi practicieni ai medicinii alternative din comunitatea românească din Canada. A salvat un băieţel de numai 4 ani, cu afecţiuni grave ale aparatului auditiv şi continuă să propună noi soluţii de medicină alternativă diferitelor diagnostice. Tată a doi băieţi, Dan Micu îi sfătuieşte pe cei care se decid să emigreze să încerce aşa cum îi duce mintea şi intuiţia.

Evenimentul Zilei: În momentul în care aţi emigrat din România eraţi Director General la o companie româno-olandeză. Ce v-a determinat să faceţi acest pas? Dan Micu: Am părăsit ţara în anul 1996. Motivele au fost multiple. În primul rând, multe s-au legat de chestiuni familiale pe care am crezut că le voi îmbunătăţi schimbând geografia, în genul "schimbi locul, schimbi norocul". De asemenea, am dorit să-i ofer fiului meu, pe atunci în clasa a XI-a, o viaţă mai bună decât am avut eu, sau oricum, cu mai multe perspective.

La vremea aceea eram convins că din cauza regimului Iliescu eram intraţi într-o fundătură de genul în care se afla acum Basarabia, nu atât economic, cât politic. Consideram că ne va lua foarte mult timp ca să intrăm în rândul lumii. Discutam cu şeful meu de la vremea aceea, un olandez, Andre Schelling, şi el îmi spunea, "ai răbdare, la fel a fost şi pentru tatăl meu în Olanda, după terminarea războiului". L-am întrebat "Şi câţi ani i-au luat tatălui tău să trăiască cât de cât bine?". Iar Andre mi-a răspuns "vreo 25 de ani". Mi-am spus atunci că nu am atâta vreme de aşteptat şi că am încercat destul.

În 1995, când m-am hotărât să plec, PSD-ul, partidul de la putere, părea că va dăinui cu zecile de ani acolo. Am crezut că cinci ani de încercări sunt de ajuns şi că dacă stau mai mult îmi voi irosi restul vieţii bătându-mă cu morile de vânt, întocmai ca şi părinţii mei. A fost şi o formă de protest pentru ceea ce nu puteam schimba, aşa cum am dorit eu şi au dorit mulţi dintre colegii mei de generaţie.

Am plecat din ţară pentru că mă săturasem de minciună, de corupţie şi de frecuşurile de fiecare zi, care ne umpleau nepermis de mult viaţa. În plus, era o lipsă de perspectivă deprimantă şi generală la ora aceea în România, nu neaparat pentru mine personal.

Ce m-a speriat şi m-a convins cel mai tare a fost următoarea întâmplare petrecută la Şantierul Navala Olteniţa, tot în 1995. Eram bun amic cu unul dintre directorii şantierului. Ei erau toţi, fără desoebire, în tabăra PSD-ului. Mergeam foarte des la Olteniţa, deoarece făceam supaveghere tehnică ale unor nave care se construiau acolo pentru nişte armatori olandezi. Într-una din zile, la o cafea, îmi spune amicul meu, directorul, că au avut în urmă cu câteva zile o şedinţă PSD la Comitetul Judeţean Călăraşi.

Printre altele, amicul meu mă "lămurea" că obiectivul partidului este să preia puterea principalelor obiective şi sectoare economice. După ceea poate veni la putere oricine, PSD-ul va continua să conducă. "Quod erat demonstrandum!" În ce domeniu lucraţi în România? La vremea aceea eram Director General la o firmă mixtă româno-olandeză, RETEC. Firma respectivă arma navele construite pentru piaţa olandeză cu instalaţii electrice.

În paralel, eram consultant la o companie germană care construia în România elemente ale instalaţiilor de propulsie navale. Pentru sufletul meu mă ocupam şi de medicina tradiţională orientală. Era hobby-ul meu din tinereţe.

Făceam cursuri cu unul dintre oamenii pe care-i respect cel mai mult pe lume, Mihail-Nicolae Stanca şi practicam cât era posibil, dând o mână de ajutor prietenilor şi membrilor de familie. Plecarea a fost organizată din ţară? Organizarea din ţară a privit doar obţinerea statutului legal de imigrant în Canada. La vreme aceea era greu să îţi găseşti un post aflându-te încă în România. Aşa ceva era pentru mulţi o utopie. Fără experienţa canadiană nu te angaja nimeni. De ce aţi ales să plecaţi în Canada? Din informaţiile pe care le aveam, Canada îmi apărea ca un pământ binecuvântat de Dumnezeu, un pământ al îngăduinţei. Nu mă aşteptam însă să găsesc câini cu covrigi în coadă, nici măcar cu bancnote de câte 100 de dolari. Destinaţia Canada a fost însă şi pentru pentru că aici urma să mă aştepte un prieten, care să mă ajute să preiau mai uşor şocul din prima lună de acomodare.

Nu au fost probleme de niciun fel. Am împrumutat bani ca să depun actele, am fost la ambasada Canadei şi am cerut formulare, le-am completat, le-am depus şi în 10 luni am avut viza de imigrare în Canada. Odată ajuns acolo, prietenul meu, Luigi, pe care-l sun de atunci aproape de fiecare dată de Ziua Recunoştinţei, ne-a găzduit vreme de o lună în apartamentul lui cu două camere. În rest ne-am descurcat singuri. Aveam bani cât să subzistăm patru luni, bani care reprezentau vânzarea apartamentului din Bucureşti.

Care au fost cele mai dificile momente? Cel mai dificil moment a fost acela de după 2 săptămâni de la sosire. Ne-am dat seama ce prostie răsunătoare am putut face, să lăsăm tot, aproape pe degeaba acolo, acasă, şi să venim aici la capătul pământului. O fi pământul făgăduinţei, dar simţeam că sunt la poalele unui munte nefiresc de înalt pe care trebuia să-l urc. În spate, deşert, în faţă stâncă. "Încotro Dane", mi-am zis? 

Care a fost momentul în care aţi simţit că lucrurile încep să revină la normal? Acest moment a venit atunci când am luat prima slujbă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, la 5 luni de la venirea în Canada am găsit un post în Asigurarea Calităţii, după ce făcusem voluntariat la un service de truck-uri. După un an eram Director QA la o firmă de roboţi.

Care este cea mai mare reuşită a dumneavoastră în Canada? Au fost mai multe, una dintre ele fiind că am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să îmi schimb cariera. În paralel cu slujba mea de inginer luam cursuri de medicină alternativă şi complementară (aromaterapie, reflexoterapie, reiki, kinesiologie, etc). La un moment dat, o prietenă de familie, medic, mi-a spuş că ar trebui să fac ceva serios: medicină chineză şi acupunctură.

A doua zi m-am înscris, cu soţia, la cursurile de seara în domeniu. După trei luni, compania la care lucram, Epson Canada, s-a închis şi s-a mutat în China. Concidenţă? La câteva zile de la pierderea slujbei, m-am înscris la o facultate particulară de medicină chineză. Dupa aproape 4 ani am obţinut Diploma în Acupunctură. A fost greu, dar cu sprijinul soţiei am reuşit, am luat şcoala de la capăt. "O luptă-i viaţa, deci te luptă cu dragoste de ea, cu dor".

O altă reuşită am avut, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, de curând. Tratasem, în urmă cu câteva luni, cu acupunctură, un băieţel de 4 ani, care avea o afecţiune la urechi de mai bine de un an. Era programat la operaţie, acuitatea auditivă scăzuse la jumătate, iar părinţii disperaţi, mi-au bătut la uşa modestului meu cabinet de medicină tradiţională chineză şi mi-au cerut ajutorul.

I-am făcut micuţului câteva sesiuni de acupunctură urmând să aşteptăm efectele acestora, precum şi rezultatul a încă unui examen de evaluare a stării auzului. Acum câteva zile am primit un telefon de la mama băieţelului care mi-a spus că auzul revenise la normal, urechile nu-l mai dureau şi îşi revenise complet. Mare eşti Doamne!

Dar cea mai mare realizare este viaţa mea de familie, băiatul cel mare care îşi dă doctoratul în Literatură Franceză la Universitatea din Toronto şi mezinul care are 4 ani şi 11 luni, o splendoare de copil, care mă întâmpină seara bucuros că luăm masa împreună, alergând prin casă şi strigând "party time!", spre deliciul meu şi al soţiei. 

Ca imigrant, aţi simţit că sunteţi privit altfel de colegii de muncă? Niciodată. Întotdeauna am fost mândru de originea mea şi nici nu mi s-a dat ocazia ca să mă îndoiesc de asta. Chiar zilele trecute, o bună prietenă, canadiană, foarte bine situată, mi-a spus că toţi românii pe care i-a cunoscut au o mândrie elegantă, legată de originea lor. Excepţiile, care sunt, confirmă regula şi cred sincer că majoritatea românilor din Canada aşa sunt.

Pe unii români i-am văzut manifestându-şi un aer de superioritate faţă de canadieni şi faţă de situaţia de aici. În general, canadienii nu fac generalizări. În momentul în care intri într-o comunitate canadiană, de orice fel ar fi ea, ţi se acordă încrederea completă şi lumea are răbdare cu tine.

Este răspunderea ta să păstrezi acestă încredere, să arăţi că poţi şi mai mult. Dacă înşeli încrederea, eşti însă însemnat pe viaţă, iertarea aproape că nu există. Canadienii se bucură în general de succesul vecinului şi nu am auzit despre cazuri ca cinneva să dorească moartea caprei vecinului. În plus, eşti privit cu respect, eşti privit ca om. 

Am să vă dau un exemplu:  aici în Canada deschizătura ghişeelor de la banca, la instutuţiile guvernului, la poliţie, la "circa financiară", la casele de bilete, etc, este la nivelul ochilor, şi nu trebuie să te apleci că să te "milogeşti" la funcţionarul cu pricina. Îl poţi privi pe funcţionar în ochi, să îi vezi zâmbetul şi să te convingi că într-adevăr vrea să te ajute în problema pentru care te-ai dus acolo. Am să vă povestesc o întâmplare petrecută în urmă cu 11 ani.

Era în sâmbăta săptămânii patimilor, dinainte de Paşti. Urma să mergem la biserică. Prietenii cu care urmam să mergem nu aveau încă maşină şi ne-am oferit să mergem cu maşina noastră.  Era un Mercury Marquise de vreo 12 ani, cam obosită.  Ne-am luat prietenii, şi am intrat în trafic.  Pe lângă noi a trecut în goană o maşină a poliţiei. 

Eu m-am făcut mic, pentru că nu îmi era la îndemână să mergem şase persoane în maşina aia ponosită, deşi maşina avea şase locuri. Am văzut maşina politiei că întoarce şi pe un politist între două vârste care îmi face semn să opresc. Mi-a cerut actele, iar eu i le-am dat. Poliţistul mi-a spus că asigurarea maşinii era expirată. I-am răspuns politicos că eu plătesc lunar prima de asigurare şi că totul trebuie să fie în regulă. 

El mi-a arătat hârtia expirată şi mi-am dat seama că nu am luat de acasa talonul reînoit pentru anul în curs. I-am spus că am actul respectiv acasă. Poliţistul mi-a spus: "OK, hai să mergem acasă!". A pus sirena si flash-urile şi l-am urmat până în faţa blocului, topit de ruşine, pentru că vecinii ieşeau deja curioşi, rând pe rând la ferestrele apartamentelor. Am revenit în câteva minute, cu actul respectiv.

Poliţistul l-a luat şi l-a cercetat, s-a luminat la faţă, mi-a întins mâna şi mi-a spus, cu mare mulţumire, că tocmai am scăpat de o amendă de 5.000 dolari. Îmi amintesc cu mare placere de această întâmplare şi chiar dacă nu are prea mare legătura nuanţa de xenofobie la care s-a referit întrebarea, spune totuşi multe despre atmosfera de aici, din Canada. Ştiu, nimic nu este perfect, dar aşa a fost cu poliţistul. Care este ocupaţia dumneavoastră în această ţară? În acest moment sunt Acupuncturist Diplomat şi membru al Societăţii Canadiene de Acupunctură şi Medicină Chineză.

Sunteţi mulţumit de statutul pe care l-aţi obţinut până acum? Eu aşa simt. Sunt mulţumit şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care o petrec la cabinet, pentru faptul că pacienţii îmi trec pragul, pentru că pe cei mai mulţi dintre ei reuşesc să-i ajut, pentru că eu şi familia mea suntem sănătoşi şi că trăim pe un pământ binecuvantat.

Mulţumesc pentru prietenii pe care-i am, pentru biserica la care merg, pentru că mama este sănătoasă şi mă dojeneşte grijulie, în glumă la telefon, în fiecare sâmbătă dimineaţă.

Există vreo dorinţa pe care nu o veţi putea îndeplini în Canada? Sunt o mulţime. Nu pot da timpul înapoi, nici măcar aici. Nu pot vedea Dunărea, măcar o dată pe săptămână, aşa cum o vedeam la Brăila, nu pot să merg în Bucegi vara, nu ma pot vedea la sfârşit de săptămână cu colegii de liceu, la o bere sau să pun o lumânare la mormântul tatei şi al bunicilor.

Aţi regretat decizia de a emigra? Cam o dată pe săptămână. Nu de altceva, dar sunt simţitor, vorba lui nenea Iancu.

Ce continuă să vă lege de România? Cel mai tare mă leagă mama, sora mea, cumnaţii şi cumnata, familia socrilor, verişoara de la Petreşti (jud. Alba), alte câteva rude apropiate, câteva familii de prieteni, colegii de liceu şi de facultate, Mănăstirile Maxineni şi Dragomirna, Piatra Arsă, Retezatul, Faleza Dunării la Brăila, Muzeul Satului, Biserica Mavrogheni şi Stavropoleos, Terasa Vraja Mării din Portul Constanţa, Cişmigiul, Portul Constanţa, Grădina Mare din Galaţi şi mirosul de "Regina nopţii".

V-aţi gândit să vă întoarceţi în România? Teoretic, da.  Practic însă, este puţin probabil. Vorbeam deunăzi cu soţia şi concluzionam:  oare are rost să dăm cu piciorul la atâta chin cât am îndurat aici, să renunţăm la tot şi să ne întoarcem? Pentru ce? Să repetăm aceeaşi greşeală? Aici nu ne-a chemat nimeni, am fost însă şi suntem trataţi ca nişte oameni. Ni s-a acordat cetăţenia şi drepturi depline.

Este adevarat, aici nu este raiul pe pământ, nu avem fonduri europene, nu avem moşteniri, e muncă multă, vacanţă puţină, dar e un fel de linişte şi pace pe care nu am găsit-o altundeva.

În plus, mai este ceva. În urma cu câteva zeci de ani sau chiar şi de curând, ne lamentam cu Vestul, americanii în special, erau vânptori de creiere. Aşa li se spunea. Adică ademeneau oamenii capabili de peste tot din lume să vină să muncească în America.

Probabil li se promitea o situaţie bună, o remuneraţie de invidiat. Erau atraşi. În cazul nostru, cine are nevoie de emigranţi români înapoi în România?  Mai mult decât declarativ, nu am văzut, sau poate nu ştiu nicio acţiune susţinută şi sinceră de atragere a oamenilor capabili sau foarte capabili care se pierd prin străini. Cine are nevoie de ei?

Să vă mai spun o istorioară.  În urmă cu câteva luni mă topeam de dorul de ţară. Reluasem legătura cu colegii de liceu, cu care m-am şi reîntâlnit între timp şi m-am gândit că mi-ar face mare placere să le pot fi şi lor de ajutor, împărtăşindu-le ce am învăţat pe acele meleaguri. Am scris redactorului-şef al celui mai important ziar din Brăila, oraşul meu natal şi m-am oferit să scriu articole de nutriţie orientală şi despre remedii de medicină orientală.

Am zis că fac o noapte albă pe săptămână şi scriu şi le trimit. Cei de la ziar s-au ţinut de cuvânt şi au publicat. O făceam benevol şi nu aveam nici o nevoie de reclamă la Brăila, eu cu cabinet la Toronto. Era plăcerea mea. Ei bine, sunt admonestat într-un comentariu pe Internet ca să-mi văd de pacienţii mei dacă-i am, şi o grămadă de invective de pe la noi.

I-am răspuns politicos explicând care este rostul articolelor. Dar mi-a ajuns. Ştiu că nimeni nu poate fi filozof în ţara lui. Mă-ntorc şi zic, cine are nevoie de noi?

Care este legătura dumneavoastră cu comunitatea românească? Îmi face plăcere să merg la biserică, ajut după puterile mele consiliul parohial al Bisericiii Sf. Ioan Evanghelistul şi pe Părintele Cudriţescu al nostru, activez într-o mică organizaţie de business românesc, RBNS din Toronto, căreia îi datorez foarte mult, scriu articole de medicină orientală pentru comunitatea de aici şi activez într-o trupă de teatru românesc, un alt vis din tinereţe.  

Care ar fi recomadarea adresată românilor care vor să emigreze? Vedeţi, ce recomandări poţi face unor tineri, cu sângele fierbând, care s-ar lupta până în pânzele albe pentru adevăr şi dreptate? Revoluţia de la 1848 a trecut, 1989 a trecut şi l-a furat Domnul Iliescu. Alte nume mă abţin să amintesc. Ce le arătăm noi copiilor ăstora, pentru că nu este vorba numai despre bani, de 3.000 sau 5.000 de euro pe lună?

Este vorba de mai mult decât atât: de respect, de politeţe şi omenie, de bune maniere, de a te ţine de cuvânt. Ce să le spun eu oamenilor astoră? Să nu plece?

Dacă aş întoarce timpul înapoi, eu însă nu aş pleca. Mi-aş rezolva întâi problemele de familie, ca să îmi lase mintea limpede, mi-aş face o strategie pe 20 de ani cu ce aş vrea să fac, cu visele cele mai îndrăzneţe cu putinţă şi în fiecare zi aş face câte ceva, cât de mic, pe drumul lung pe care l-am ales. M-aş ruga pentru sănătate şi aş avea răbdare.

Dacă mă gândesc bine, în varianta asta aş pierde însă unele dintre realizările mele, de mare preţ, amintite mai sus. Astfel dilema rămâne. Oricum, fiecare are dreptul să încerce aşa cum îl duce pe el/ea mintea şi intuiţia, în funcţie de situaţia personală. Nu putem trăi viaţa altora. Tuturor românilor, oriunde s-ar afla, o adâncă plecăciune!