Pe 31 martie are loc primul tur al alegerilor prezidenţiale în Ucraina, o ţară sfâşiată de anexarea Crimeii şi de războiul din Donbas. Vecinătatea cu Rusia are o infl uenţă covârşitoare asupra campaniei electorale şi a votului propriu-zis.
Actualul şef al statului, Petro Poronşenko, se situează departe de primul loc în sondaje, după un mandat prezidenţial subţire, în care ucrainenii au ajuns să trăiască mai prost, corupţia a crescut iar pericolul rusesc nu a scăzut deloc.
Alături de Poroşenko mai candidează şi fostul premier Iulia Timoşenko, idolul controversat al Revoluţiei Portocalii.
Însă capul de afiş nu îl ţine disputa dintre cei doi, ci ascensiunea spectaculoasă a actorului Volodimir Zelenski, lider detaşat în sondaje. Actorul a devenit celebru după ce a jucat într-un serial de televiziune, intitulat „Slujitorul poporului”, rolul unui profesor de istorie ales preşedinte după ce dă publicităţii o diatribă video împotriva corupţiei, devenită vitală. Şi, în calitate de candidat real, el denunţă domnia oligarhilor. Însă, adversarii îi reproşează că este doar marioneta miliardarului Ihor Kolomoiski, proprietarul televiziunii care difuzează serialul cu Zelenski.
Pe fondul unei nemulţumiri tot mai mari a ucrainenilor faţă de clasa politică, candidaţii şiau împărţit temele favorite. Zelenski pare să fi mizat pe calul câştigător – lupta împotriva corupţiei, Timoşenko promite scăderea preţului gazului, iar Poroşenko pariază pe cartea pericolului rusesc şi îşi acuză adversarii că sunt pro-ruşi.
Cu mâinile legate
Cu toate acestea, tustrei afirmă că vor ca Ucraina să intre în NATO şi UE. În februarie, parlamentul de la Kiev (Rada) a înscris aceste două obiective „strategice” şi „ireversibile” în Constituţie.
Însă situaţia Ucrainei este mult mai complicată în realitate decât la nivel declarativ. Viitorul şef al statului va trebui să facă faţă unor mari provocări precum conflictul larvar din Donbas, negocierile cu Moscova pe tema gazelor, schisma ortodoxă şi tensiunile militare în Marea Azov.
În plus, situaţia politică nu se va schimba odată cu venirea unui nou preşedinte. Raportul de forţe politic va rămâne neschimbat cel puţin până în luna noiembrie, când sunt programate alegeri legislative. „Odată învestit, preşedintele nu va avea mâinile libere. Pentru el este esenţial să dispună de o majoritate”, scrie specialista în probleme ucrainene Christine Dugoin-Clément pe site-ul The Conversation.
Dragostea victimei pentru călău
Dinamica în rândul opiniei publice ucrainene este foarte interesantă. Un sondaj realizat în octombrie 2018 de Institutul International de Sociologie din Kiev dezvăluia că 48% dintre ucraineni au o opinie pozitivă despre Rusia, în vreme ce doar 32% au sentimente negative. Cu doar un an în urmă, aceste cifre erau de 37%, respectiv 46%. Mai mult, pentru prima oară de la începutul conflictului, jumătate dintre cei chestionaţi declară că doresc redeschiderea frontierei ruso-ucrainene, fără vize şi control vamal.
Sângele apă nu se face
„Ucrainenii nu consideră că au vocaţia de a se alătura Rusiei, dar mulţi sunt cei care apreciază că nu au nici un interes să se rupă de ea definitiv. Însă cei care gândesc astfel sunt obligaţi să adopte o atitudine mai discretă, câtă vreme există un decalaj între opinia publică şi discursul politic. Nu din întâmplare Poroşenko vrea să grăbească cu ruptura cu Moscova, el ştie că Rusia continuă să exercite o mare influenţă în Ucraina şi că mai devreme sau mai târziu va avea loc o înclinare a balanţei în partea opusă”, arată Arnaud Dubien, director al Observatorului FrancoRus, citat de Le Figaro. El aminteşte că aproape 30% dintre ucraineni au rude în Rusia.
Fapt semnificativ, Zelenski însuşi este originar dintr-o regiune (Zaporojie) şi dintr-o familie rusofone. „El poate astfel seduce atât hipsterii de la Kiev cât şi pe foştii alegători ai Partidului Regiunilor (al ex-preşedintelui Ianukovici, acum refugiat în Rusia)”, spune Dubien.
Războiul bisericesc şi naval
Dovadă a influenţei pe care o are vecinătatea cu Rusia, declararea autocefaliei Bisericii Kievului nu a dus până acum la nici o schimbare radicală a credincioşilor de rând. Situaţia a rămas aceeaşi ca la sfârşitul lui 2018, când, sprijinită de Constantinopol, Biserica Ortodoxă a Ucrainei şi-a declarat independenţa de Moscova. Atunci, doar 370 dintre cele 12.000 de parohii aparţinând de Patriarhia Moscovei au trecut în subordinea Kievului, scrie Le Figaro.
În Donbas, cele două autoproclamate republici pro-ruse Doneţk şi Lugansk continuă să existe, în ciuda acordurilor de la Minsk semnate în februarie 2015 de Rusia, Ucraina, Franţa şi Germania, care prevedeau integrarea lor în sânul Ucrainei, chiar dacă cu un statut special.
„Situaţia este îngheţată de multă vreme, fiecare din părţi interpretează altfel documentele”, spune Dubien. Viitorul preşedinte va trebui să conducă o ţară aflată în război: din 2014, bilanţul morţilor a depăşit 10.000.
Toamna trecută, tensiunea rusoucraineană a cunoscut o nouă escaladare: de data aceasta o ciocnire navală, în Marea Azov. După anexarea Crimeii, această Mare mică, semi-închisă, a cărei singură ieşire spre oceanul planetar o reprezintă Strâmtoarea Kerci către Marea Neagră, este controlată de pe ambele maluri de Rusia. La sfârşitul lui noiembrie, a avut loc o ciocnire între nave ruse şi ucrainene, în urma căreia Poroşenko a declarat starea de urgenţă şi a cerut sprijinul NATO. Însă NATO a reacţionat prudent.
Pentru Moscova, intrarea Ucrainei în NATO este văzută ca o linie roşie, de netrecut, de aceea ţările europene manifestă multă prudenţă pentru a nu-l irita pe Vladimir Putin. Săptămâna trecută, Germania a respins o solicitare americană de a trimite nave ale Deutches Marine la Strâmtoarea Kerci. „Americanii sunt satisfăcuţi de impotenţa Europei, care le permite să dezvolte o relaţie bilaterală cu Kievul, inclusiv pe plan militar”, comentează Dubien. „Este revelator pentru un curent de gândire larg majoritar în sânul establishmentului american care vede Ucraina ca un cal troian strategic împotriva Rusiei.”
Psihodrama gazelor
Ultima provocare pentru viitorul preşedinte, dar nici pe departe cea mai puţin importantă, o reprezintă tranzitul de gaze rusesc prin Ucraina. Acordul între colosul rus Gazprom şi Naftogazul ucrainean, încheiat în 2009, ajunge la scadenţă pe 31 decembrie 2019. Este un paradox: Kievul vrea să se rupă de Moscova, dar nu vrea să piardă gazele ei, pentru al căror tranzit este plătită. Invers, Moscova doreşte să-şi consolideze înfluenţa în Ucraina, dar vrea ca gazele sale să ocolească ţara vecină. Două sunt rutele alternative: prin Sud, cu gazoductului ruso-turc Turkish Stream, şi prin Nord, cu Nord Stream 2, care dublează un gazoduct deja existent, care leagă Rusia de Germania prin Marea Baltică, un proiect susţinut puternic de Berlin, dar care nemulţumeşte multe alte ţări europene. Dacă Rusia va reuşi să-şi reducă considerabil tranzitul de gaze prin Ucraina, nota de plată riscă să fie grea pentru Kiev. Arnaud Dubien comentează sarcastic: „Nu putem exclude o psihodramă gazieră la toamnă”.