Ce cauţi, domnule Vârtei? Prima oară nu-mi dă atenţie. Pe urmă îşi ridică privirea, ca şi cum se întorsese din altă lume. „Calcarul”…

Dar cum îţi dai seama care dintre pietrele astea sunt bune? „Să fie îngropate, să nu le vadă soarele”.

Ia apoi una dintre ele, gălbuie, şimi zice, ciocănind-o uşor. „Auzi?”. Un clinchet scurt şi înfundat. „Ca sticla”, mă lămureşte.

Abia acum îi văd mâinile noduroase, aspre, şi seninătatea încărunţită a chipului.

Îl întreb câţi ani are şi-mi zice 72. Mulţi înainte! Se uită la mine gânditor, ba să-mi mulţumească, ba nu. Îmi mulţumeşte.

Îmi arată Muntele Vulcan, în depărtarea prelungită a mâinii sale. „Uite, de acolo cărau vărarii, pe vremuri, calcarul”.

De la 14 ani

Mergeau cu carele grele, trase de câte doi boi, pe drumurile înguste, cleioase, urcând agale. Se întorceau cu bolovanii pe care îi spărgeau în curţile oamenilor, unde fuseseră angajaţi să facă var nestins.

Numai în satul acesta, Plai, unde sunt eu acum, erau 40 de meseriaşi. Fiecare sat din comuna Blăjeni, din judeţul Hunedoara, ca să înţelegeţi unde mă aflu, avea pleiada sa. Tot aşa de mulţi, ca şi în Plai.

„Eu de la 14 ani fac meseria asta”. Şi oftează. De ce oftezi, omule? Stă şi priveşte cerul plumuriu. Mult timp. Nici nu ştiu cât a trecut. „Făceam câte 40 de cuptoare pe an”, zice deodată. „Aveam caiet, cu comenzi, să nu le pierd şirul”. „

Vărarniţa, aşa îi zice la cuptor”, mă învaţă. Scriu pe caiet tot ce-mi spune.

 Când ai făcut ultimul cuptor, meştere vărar? Ştie precis. Cu 20 de ani în urmă. A spus cifra asta într-o doară. Totuşi i-am prins firicelul acela de nostalgie. După meserie sau după tinereţea lui? Asta nu pot să ştiu. Poate amândouă.

„Tata, când se supăra pe noi, ne zicea aşa. Ia mută groapa un metru mai încolo!”. Groapa cuptorului, adică.

 

„Să le fiu consilier”

„M-am şi mirat când mi-au bătut la uşă oamenii ăştia, acum. Să le fac cuptor. Cum ştiu eu”.

Să-i consilieze în renaşterea arhaicului. Aşa l-au rugat. Nu de el îi părea bine, ci de meseria lui. „Mai ştie cineva de ea!”.

Oamenii pe care îi aminteşte sunt de la Asociaţia „Sinaptica” din Mehedinţi şi de la Complexul Naţional Muzeal „Astra” din Sibiu.

Pe el l-au căutat. Pe cine altcineva?! El, ultimul vărar din partea asta de ţară.

 

Munca voluntarilor

De-asta s-a făcut tabăra în Blăjeni. Cu voluntari. Şi de la Sibiu, şi din Mehedinţi. Stau oaspeţii în corturi, două săptămâni, în curtea unui localnic, profesorul Gheorghe Ştefan.

Când am ajuns aici deja erau săpate două gropi. În cea mare va fi cuptorul. Mai vechi, în privinţa conceperii, faţă de suratele sale din Mehedinţi, îmi spune şeful Asociaţiei „Sinaptica”, Ionică Pîrvu.

Un expert de la Muzeul „Astra” face schiţe pe un caiet. Amenajarea e transpusă în unghiuri şi cifre. Un coleg de-al său măsoară dimensiunile săpăturilor, dispunerea lor una faţă de alta, diametrul, adâncimea.

Şantierul se află pe marginea unei culmi. Dacă nu îţi ţii echilibrul, te duci de-a rostogulul în vale, spre platoul cartofilor.

Cartofii din vale

Câţiva săteni au colo, jos, un tractoraş. Maşinăria trage după ea un plug din lemn. Ciudat melanj al tehnologiilor! Motorul şi lemnul.

Plugul scurmă pământul, în timp ce lemnul sapă şanţurile. Ţăranii scot barabulele.

Valea Plaiului e atât de tăcută, încât maşinăria creşte nefiresc prin dimensiunile ecoului său.

 

De pe vremea dacilor

Mă întorc la obiectul interesului meu. În groapa cea mare pot intra doi oameni, lejer, unul lângă altul. Stând în picioare, abia le vezi capul. Voluntarii coboară, pe rând, să lărgească încă un pic locul. Blăjeanul le spune unde să mai dea o lovitură de târnăcop.

A doua groapă, mai mică, are deschiderea spre marginea prăpastiei. Între cele două cavităţi a fost creat un tunel de o jumătate de metru lungime. Aceasta va fi calea de alimentare a focului din camera principală.

Meşterul Vârtei ne zice tuturor, celor care suntem acum în jurul său, că acesta e cuptorul de var pe care şi dacii îl foloseau. Citesc în ochii săi mulţumirea că are cui spune aşa ceva. Bucurie înlăcrimată…

Îi văd silueta pe culmea dinspre hăul care se cască în spatele său. Dincolo de el, pâcla coboară încet dinspre Vulcan, căci deja e trecut de amiază.

 

Cel mai bun dezinfectant

Voluntarii au mai primit o misiune. Pietroaiele de calcar, strânse în vecinătatea lucrării, trebuie reduse, cu barosul, la dimensiunea unui pumn, cel mult. Aşa că la treabă. Fiecare pocnet aruncă în jur schije. Atenţie la ochi!

„Vezi dumneata”, îmi zice îndrumătorul, „tot ce fac băieţii ăştia acum eu făceam singur în tinereţea mea”.

Obiceiul era ca pereţii caselor, atât în interior, cât şi în exterior, să fie daţi cu var. Era şi o împospătare a gospodăriei, cu tot cu anexele ei.

 „Un dezinfectant”, apasă pe ideea asta. O singură piatră, oricât de mică, dar calcinată, era cel mai bun dezinfectant şi pentru fântâni. Primăvara venea rândul pomilor să fie apăraţi cu aceeaşi stropeală.

Firimituri pe kilogram

„Lumea ia azi var de la magazine, nu mai caută pe unul ca mine”. Cât costă produsul finit? Cel pe care îl faci dumneata.

Îşi aminteşte de tariful vechi, de când s-a lăsat de meserie, adaptat însă la valoarea actuală a banilor. Dovadă că îl râcâie treaba asta, dacă a tot mestecat-o atâta în minte.

Era plătit cu cel puţin 50 de bani sau cu cel mult cinci lei. Pe kilogram. Depinde cum se înţelegea cu clientul. Marja de negociere.

Tineretul a plecat. „Nu mai stă nimeni să muncească pe degeaba”, să facă var nestins. În Plai mai sunt o sută de vieţuitori. Cel mult.

 

Lecţii despre viaţă

Îmi povesteşte că o vacă a murit într-o casă părăsită. „Multe case părăsite sunt pe la noi”. Cum a murit vaca? A intrat în casă şi a rămas acolo. S-a închis uşa în urma ei. N-a mai ştiut pe unde să iasă. Stăpânul a căutat-o, dar degeaba. A găsit-o după câteva luni.

Credeam că e un banc. „Nu e, din păcate”, mă priveşte cât se poate de serios.

Ia sticla cu apă şi bea. Apoi îmi zice un secret. „Ştii dumneata că, dacă ţii sticla lângă tulpina nucului, apa nu se încălzeşte toată ziua?”. Vreau să mă conving. Nu e chiar rece, dar mulţumitoare, căt să te înzdrăvenească. Cum vine asta? „Nu ştiu. Aşa am văzut, aşa îţi spun”.

 

Clisa

S-a format între timp altă movilă. A bucăţilor mici de calcar. Voluntarii şi-au terminat treaba, după ce au folosit pe rând barosul.

Acum dirigintele are altceva de făcut. Un fel de mortar, dar numai din pământ şi apă. Iarăşi umblă cu privirea după locul cel mai bun. Mângâie plămada, s-o simtă în buricele degetelor.

De ce tocmai aici? Se oprise unde a crezut el că e bine. Devine misterios. Sau poate că e o căutare fără legătură cu materia.

Cineva îl ajută cu o căldăruşă cu apă. Toarnă câte puţin. Nicolae se lasă în genunchi şi frământă aluatul cu iuţeală. Umplându-şi la început palmele de noroi. Apoi, ca prin farmec, se eliberează de negreală, ca şi cum clisa era în stare să-şi ţină singură de urât.

 

Piroanele

Sare în groapa principală. Micuţ cum e, dar plin de vână, are mişcări atat de iuţi, încât îşi face uitată vârsta.

Ceruse dinainte piroane. I s-au adus două duzini, fiecare de vreo Lecţii despre viaţă zece centimetri lungime.

Îi bate, la mică distanţă unul de altul, formând o acoladă orizontală în peretele gropii, pe la jumătatea distanţei, calculând după adâncimea cavernei.

Treaba fiind terminată, le zice să-i dea la mână câte puţin din argila pregătită mai devreme. O aşază deasupra piroanelor, apărând în acest fel o protuberanţă, un jgheab.

Ca să întărească lucrarea, foloseşte şi bucăţi de calcar. Se conturează potcoava, cu deschiderea spre tunel.

 

Cupola

Asta e baza viitorului cuptor. Vor urma, rând după rând, celelalte pietre, dispuse numai de-a lungul peretelui gropii.

Nu le aşază oricum, ci caută să le îmbine între ele, sprijinindu-se una pe cealaltă, într-un corp comun. Imaginaţi-vă o oală cu fundul în sus. În burta ei vor clocoti flăcările. Corpul său e construit chiar din materia primă care va servi scopului final. Varul.

Bucăţile de calcar îşi dau mâna, împotriva gravitaţiei. Poroase fiind, n-au nevoie de vreun liant între ele.

Meşterul ieşise din ceaun înainte să-i creioneze cupola. Ştie de ce să se agaţe, cu mâinile şi cu picioarele. E stăpân în apele sale. Asta a fost pentru azi. Mâine dimineaţă, la 5, va fi trezit focul.

 

De la cinci dimineaţa la zece seara

M-am reîntâlnit cu eroul acestei povestiri fix la ora stabilită. El ne aştepta pe noi, de parcă nici nu dormise. Silueta mică aşteaptă, aşezată cuminte pe marginea unui dâmb. Tabăra e în picioare, prezentă la eveniment.

Moţul aprinde vreascuri în burta proeminentă. Pălălaia exultă, moment în care ajutoarele sale aduc primele bucăţi mari, lungi, din lemn, pe care le introduc în cămara iluminată tot mai puternic. Soarele încă nu are curaj să deranjeze întunericul.

De acum până diseară, la zece, flăcările vor dansa fără încetare. „Atât trebuie”, vine clarificarea din partea vărarului.

Tot secretul e ca focul să nu fie nicio clipă lăsat să lâncezească. Controlat minut de minut, îmboldit. Temperatura ajunge pe la 1.200 de grade. Imposibil să te apropii de mingea înflăcărată. Aerul fierbe în jurul ei.

De câte ori îşi intra în pâine, ca acum, stătea la datorie întreaga zi. Acolo mânca, acolo bea apă. Santinelă. „Aşa trebuie să facă vărarul. Nu pleacă de lângă focul lui. Altfel, degeaba toată munca”.

 

Volum triplat

Cât calcar a intrat în pereţii cuptorului? Răspunsul are două componente. Mai întâi, 600 de kilograme, brut. După etapa încinsă, odată intrat în contact cu apa, varul îşi va mări de trei ori volumul.

„Cu cât scoatem de aici se pot vărui două case, şi pe dinauntru, şi pe dinafară”.

 

Propriul univers

Îl întreb de familie. Are nevastă şi trei copii. Şi dumneata, aşa, în general, pe unde ai mai călătorit? „În multe părţi”. Rosteşte numele unor sate din Apuseni. Unde era solicitat pentru meşteşugul său.

Dar în altă parte? „Atât”. Pe litoral ai fost? „N-am văzut marea niciodată”.

Îşi descrie cu atâta seninătate propriul univers, încât mă face să cred că orice pas în plus i-ar fi fost inutil. Grija lui de bază a fost să muncească. Toată viaţa.

E totuna cu pământul. De la tălpile încărcate ale bocancilor, până la părul negru, aspru.

 

Explozia de spumă

Abia spre seară urgia fierbinte şi-a încetat tumultul. Observasem cum bolta calcaroasă şi-a schimbat culoarea. De la galben la alb. „Nu poţi să te uiţi mult timp la albul ăsta”. Are dreptate. Am încercat şi mă dor ochii.

Nicio piatră nu se mişcase din locul ei, cât a fost supusă incandescenţei. Nu s-a topit. Bucăţile nu s-au contopit între ele.

Şeful de la „Sinaptica” îmi face puţin mai târziu o demonstraţie. Ia o bucată, încă aburindă, şi o pune într-un pahar cu apă. Toţi se dau la o parte. Le urmez mişcarea.

Aproape instantaneu se produce o zgomotoasă arteziană. De spumă. Ceea ce părea solid s-a transformat pe dată într-un lichid vâscos. Scuipase o energie pe care n-o intuisem.

Calcarul va fi lăsat să se răcească în legea lui. Urmează finalul. Materia scufundată în apă şi amestecată. „Jintuită”. Şi două săptămâni la decantare.

Odată stinsă, „unguiala” transformată în pastă e tocmai bună în toate treburile casnice.

 

Omul şi speranţa lui

Tot ce-am văzut acum în Blăjeni reprezintă programul, simplu şi elocvent intitulat, „Piatră şi foc”, finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Ionică Pîrvu a derulat în ultimii trei ani, conform spusei sale, 17 acţiuni în diverse zone din ţară, readucând în actualitate meserii a căror carte de vizită e seculară.

Nu crede în teoria dispariţiei acestor îndeletniciri. Ştie că meseriaşii încă există. În sate uitate de lume, e drept.

Vrea să ajungă la cât mai mulţi. Să le dea bineţe, arătândule că n-au rămas orfani în propria lor ţară. Îndemnându-i săşi deschidă cartea nescrisă a experienţei adunată într-o viaţă. Şi din neamul lor de dincolo de moarte.

Accentuează ideea de calitate a produsului finit, în ciuda metodelor pe care unii le consideră învechite.

 Exemplul de faţă, din Blăjeni, este edificator. Alegerea migăloasă a calcarului ars, după metode care ţin de înrudirea omului cu natura.

Ani la rând a fost implicat în managementul de proiect, atât la Ministerul Culturii, cât şi în Parlament.

Până când absolventul de Drept alege un alt curs al vieţii. Sperând să schimbe cât mai mult din percepţia faţă de propriile noastre amintiri.

 

Doar agricultor

Nicolae Vârtei îmi spune o legendă. Romanii, după ce au făcut podul peste Dunare, al lui Apolodor, l-au îmbrăcat în var stins. Învăţaseră de la daci cât de important e „malţărul” în consistenţa unei zidiri. I-am promis, înainte să ne despărţim, că voi scrie despre el. Vărarul din Blăjeni. „Agricultorul”, mă corectează…