Într-un sat din comuna Plugari, înmormântările au ceva specific, ce doar în câteva localităţi din România se mai păstrează: corul bocitoarelor.
Acele femei, majoritatea bătrâne, care vin la căpătâiul mortului şi, chiar dacă nu sunt rude sau n-au fost nici măcar prieteni, îl jelesc de ţi se ridică părul pe tine.
Pare că plâng la comandă şi mulţi nu le înţeleg. Femeile spun că e o tradiţie veche şi că nimic nu e artificial. Aşa le vine, să plângă în hohote.
Improvizaţie: cuvintele vin pe moment
La Borosoaia, un sat ascuns între dealurile care mângâie pântecele norilor, bătrânele mai păstrează obiceiul bocitului, o artă efemeră care nu poate fi "înţepată" în niciun insectar ştiinţific.
Un bocet prezentat într-un articol de ziar, înregistrat sau într- o culegere de cântece populare nu mai este bocet, devine un obiect fără viaţă spre care se apleacă specialiştii ori curioşii.
Pentru că fiecare bocet se întâmplă doar o dată, instantaneu, în memoria cuiva, după cum bocitoarea leagă pe moment, cuvintele. Când nu bocesc la mormânt sau la biserică, bătrânele din Borosoaia lucrează pe lângă casă, ca orice om de la ţară.
Dacă le găseşti pe prispă ori pe uliţă, refuză să bocească la comandă. "Bocesc de jale, nu când mi se spune", explică o femeie că şi bocitul ăsta are rostul lui.
Rariţa lui Papeţi a fost cea mai faimoasă bocitoare din Borosoaia, a învăţat obiceiul când era mică, de la părinţi, dar acum nu mai poate să improvizeze lamentaţii, a îmbătrânit, a suferit un preinfarct. Îi iese doar un bocet mic: ""Hai, mămăică, până acasă şi te uită, mămăică, pe lângă casă şi vezi, mămăică, ce-i a face pe lângă casa matale".
Secretul Mariţei
În aceste ţinuturi, locuitorii au venit din Bucovina, pe la sfârşitul Primului Război Mondial, când regele le-a dat pământuri pentru că au luptat. Dumnezeu ştie cine o s-o bocească pe Rariţa a lui Papeţi. Are trei fete măritate la Constanţa şi niciuna nu a păstrat obiceiul locului.
"Ele plâng şi eu bocesc. La noi în sat când moare un om sau o femeie, dacă nu se boceşte, e ca nunta fără lăutari".
Maria Grigoriu, zisă Mariţa lui Sumanaru, pentru că aici toată lumea are, ca pe vremuri, o poreclă, spune că nu oricine poate boci. "A murit tătuţa meu, mama mea, sora mea a murit. Dacă ai jale, ştii să şi boceşti".
În vârstă de 72 de ani, Mariţa munceşte ca un cal, venele groase îi brăzdează mâinile. Frântă, cu ochii pierduţi, i se face lehamite când vorbeşte despre cum era pe vremea ei şi ce se întâmplă în prezent.
"Azi, lumea merge la mort, plânge, dar nu boceşte. Se pierde obiceiul, cum se pierde şi jocul de la sărbătoare, cerbul, capra. Acum lumea-i mai deşteaptă. Se duc la discotecă, acolo stau toată noaptea. Atunci nu era ca acum, atunci se muncea". Singura explicaţie pe care Mariţa o poate da lipsei de interes a tinerilor pentru păstrarea unui obicei de uşurare a suferinţei: "Tinerii ăştia nu-s amărâţi. Trăiesc mai bine".

Până la mijlocul secolului trecut, obiceiul bocitoarelor s-a păstrat pe scară largă
Portofoliu de bocitoare
Intri în odaia mare a Mariţei după ce ţi-ai spălat cuviincios sufletul, aşa cum la intrare ştergi picioarele pe preş. Te uiţi la vitrina în care păstrează fotografii cu morţi şi cu vii, îi vezi rudele aşa cum erau în viaţă şi cum şedeau în sicriu.
"Mă uit la ele când mi-e dor". Mariţa apare în mai multe fotografii lângă laviţă, la căpătâiul surorii, verişoarei sau tătucului.
"Dacă boceşti, te răcoreşti, parcă nu te mai doare nimic, dar dacă ţii în tine şi nu boceşti destul parcă ţi se face un nod în gât. Am bocit şi la sora mea, tot drumul, de plângea şi dascălul".
Prin bocit, femeile îşi răcoresc sufletul. Dacă doar scapi o lacrimă la mort, ţi se pune un nod în gât şi sufletul suferă.
Obiect de studiu în universităţi
Bocitoare mai pot fi întâlnite doar prin câteva sate din Maramureş, Bucovina sau Oltenia. Conform definiţiilor date de experţii de la Institutul de etnografie şi folclor "Constantin Brăiloiu" al Academiei Române, bocetul este o melopee (melodie lentă, ritmică şi monotonă) ce reprezintă exprimarea veridică, directă, spontană a durerii personale pentru cel plecat "din lumea cu dor în cea fără dor", "revărsarea melodică a părerii de rău" şi un act tradiţional, obligatoriu.
În cadrul ceremonialului funebru, nu are loc fix. Se boceşte înainte şi după înmormântare (la zile şi date stabilite), uneori numai de femei din familie, alteori şi străine, individual sau în grup.
În unele zone, bocetul este însoţit de instrumente aerofone – obicei practicat şi de geto-daci şi de romani. Nu există bocitoare profesioniste, ci femei talentate care sunt chemate sau vin din iniţiativă proprie, să "se jelească".
Bocet la fotografie
Discuţia a emoţionat-o într- atât pe femeie, că nu s-a mai putut abţine. Mariţa, cu fotografia surorii în mână, aşezată pe laviţă, a început încet să bocească: "Surioara mea, dar de ce m-ai lăsat singurică şi te-ai dus pe cea lume şi nu te întâlneşti cu mine. Surioară, să mă auzi, surioară, să îmi răspunzi, să vii acasă înapoi, tot la căsuţă la noi. Să vii surioară unde ne-am născut şi amândouă am crescut, multă treabă am făcut. Şi pe toate le-ai lăsat, surioară, şi ai plecat. Surioară şi mămuţă, surioară şi tătuţă, cui m-aţi lăsat, drăguţă. M-aţi lăsat singurică, surioară, şi străină, nu mai am nicio milă. Da, mă doare inimuţa că nu-l mai am pe tătuţa. Nici pe mămăica mea, nici pe surioara mea, of, of… Vino surioară acasă, c-o rămas casa pustie, n-are cine să mai fie. C-o plecat copila ta şi-o lăsat căsuţa şi s-o dus în alt sat, de mine s-o depărtat".
Întotdeauna, alte cuvinte
Sora Mariţei a avut două fetiţe, a murit la vârsta de 54 de ani, după o viaţă în care nu şi-a putut mişca picioarele. Iar Mariţa a bocit-o şi acasă, şi la biserică, pe drum, şi la cimitir, la fel cum a bocit-o acum două săptămâni şi pe mătuşa sa. La fiecare bocet, alte cuvinte îi ies din gură Mariţei.
"Doar nu-i poezie ca să le înveţi. Toţi au murit tot la doi ani. Şi am avut jale, slavă Domnului. Băiatul a plecat la Bucureşti, l-am bocit şi pe el, dar a dat Dumnezeu că s-a descurcat".
Când se adună oamenii din Borosoaia la căpătâiul cuiva, bocitoarele nu primesc nicio plată pentru că străinii scapă câte o lacrimă în amintirea mortului. Îşi despletesc părul şi se răcoresc sufleteşte. Ele bocesc, iar ceilalţi plâng sfânta viaţă.
"Vino surioară acasă, c-o rămas casa pustie, n-are cine să mai fie. C-o plecat copila ta şi s-o dus în alt sat, de mine s-o depărtat."
MARIŢA LUI SUMANARU, bocitoare profesionistă

Te-ar putea interesa și: