Ultima mare performanță reușită fotbalul din Estul Europei, la nivelul echipelor de club, se leagă de Steaua Roșie Belgrad.
Gruparea care a triumfat, în sezonul 1990-1991, finala Cupei Campionilor Europeni.
În 1986, Steaua București câștiga finala CCE, după celebra finală disputată la Sevilla cu Barcelona (2-0 după executarea loviturilor de departajare). Privită global, a fost o performanță uriașă nu numai pentru fotbalul românesc ci și pentru cel est-european, acolo unde comunismul își trăia ultimii ani. Nimeni nu mai reușise până atunci că sufle trofeul vreunei echipe din Vest.
Și, la cinci ani distanță, în 1991, prestigioasa cupă ajungea în Europa Răsăriteană pentru a doua și ultima oară. O mare echipă se născuse în Iugoslavia la finalul anilor ‘80, într-un context social extrem de agitat: Steaua Roșie Belgrad. Grupare la care era legitimat și Miodrag Belodedici, liberoul care fugise din România în 1988, în țara vecină.
Alături de internaționalul român, Vladimir Jugovici, Sinisa Mihajlovici, Dejan Savicevici, Robert Prosinecki și Darko Pancev au fost centrele de greutate ale acelei mari echipe. În Iugoslavia mirosea puternic a război. În 1990, la meciul jucat de Steaua Roșie, cu Dinamo, la Zagreb, s-au înregistrat acte de o violență nemaivăzută pe stadioanele de fotbal. Era mai mult decât ura dintre ultrași, mocnea dușmănia dintre sârbi și croați.
Drumul Stelei Roșii câtre marea performanță a început pe „Maracana” din Belgrad, contra elvețienilor de la Grasshoper. Și nu a fost un meci grozav pentru iugoslavi, care au bifat un egal: 1-1. A urmat un retur de vis, și o victorie cu 4-1. La rând a venit Glasgow Rangers, eliminată după 3-0 acasă și 1-1 în deplasare.
În „sferturi”, Steaua Roșie a trecut de Dinamo Dresda, campioana defunctei Germanii de Est. După 3-0 la Belgrad, meciul retur s-a întrerupt la 2-1 pentru iugoslavi, care au primit victoria la „masa verde”.
Mai era un pas până la finală, dar Steaua avea în față cea mai mare bestie de până atunci: Bayern Munchen. Suprinzător, iugoslavii au bătut în Germania cu 2-1. La retur, bavarezii au refăcut dezavantajul și în minutul 90, calificarea părea că se va juca în prelungiri. Poate și la loviturile de departajare. Însă, Klaus Augenthaler a degajat inexplicabil o minge, cu boltă, și și-a învins propriul portar.
Așa că la data de 29 mai 1991, la Bari, pe „San Nicola”, Steaua Roșie a înfruntat-o pe Olympique Marseille, echipă care devenise o forță sub patronajul lui Bernard Tapie. Nu s-a marcat în cele 120 de minute, așa că totul s-a decis la loviturile de departajare. Sârbii nu au greșit și au învins cu 5-3. Al treilea gol al Stelei a fost semnat de Miodrag Belodedici. Românul a devenit la final primul fotbalist din lume care a câștigat Cupa Campionilor Europeni cu două echipe diferite.
A fost ultima sclipire la cel mai înalt nivel al fobalului din Estul Europei. Schimbarea formatului competiției, devenită Liga Campionilor în sezonul 1992-1993, dar mai ales „legea Bosman”, care a permis schimbarea regulei ce limita la trei numărul jucătorilor străini într-o echipă, a dus la dominația Vestului.
Ca o ironie, cu cât Iugoslavia se îndrepta către dezintegrare, cu atât mai mult fotbalul strălucea. Tot în 1991, naționala „plavilor” a obținut calificarea la Euro 1992. Acolo de unde a fost exclusă cu câteva zile înaintea debutului competiției, din cauza războiului. Înlocuitoarea, Danemarca, a devenit campioană continentală.