Invadarea Ucrainei de către Rusia, continua creștere economică, militară și politică a Chinei - așa cum la începutul secolului trecut creșteau Germania și Statele Unite iar toată lumea le privea cu invidie și teamă - criza economică, deglobalizarea și tensiunile interoccidentale, ne conduc la ideea, mult pomenită în ultima vreme, a repolarizării planetei.
În realitate, nu facem decât să readucem în actualitate un termen geopolitic - bipolarismul - născocit de cei care au inventat și noțiunea de Război Rece. Motivul? Era foarte simplu și comod să redefinim sau să teoretizăm evoluția lumii contemporane utilizând termeni deja consacrați: de o parte democrațiile, iar de cealaltă parte, comuniștii și cei asimilați lor, adică autocrațiile. S-ar părea că noi, cei care am fost într-o vreme și în categoria ,,comuniștilor’’, înțelegem mai bine aceste lucruri.
Despre modele și geopolitică
Experții de azi în geopolitică au identificat rapid termenul - repolarizare - și antidotul: mobilizarea prietenilor Occidentului în sprijinul Ucrainei și blocarea ascensiunii Beijingului. Este atât de simplu încât pare chiar adevărat.
Realitatea este mult mai complicată și nu se reduce doar la competiția între cele două tabere definite aproximativ. Mare parte din cei pe care s-ar fi putut conta - din Africa, America Latină și Orientul Mijlociu, ca să dau doar câteva exemple - nu s-au grăbit și nici nu s-au arătat dispuși să se înroleze în ,,forțele auxiliare’’ ale Occidentului. Chiar și cei care de-a lungul ultimelor decenii s-au bucurat de privilegiul de a fi ,,prietenii’’ acestuia - Egiptul, Arabia Saudită, EAU, între alții - nu s-au grăbit să contribuie la pedepsirea Rusiei după agresiune sau să-și reducă nivelul relațiilor cu China. Din motive pe care le-am detaliat în articolele precedente, aceștia consideră China drept un interlocutor demn de toată încrederea. Chiar și atunci cînd își aleg modelul de dezvoltare, îl preferă pe cel chinez care, în cele mai multe cazuri, este compatibil - excluzând componenta ideologică - cu cel utilizat în prezent.
Narcisismul european, boală veche...
Referitor la modelele alese pentru alții - sau impuse - Occidentul nu are o istorie demnă de laudă. Nu trebuie să mergem prea mult înapoi - decolonizarea Africii ne oferă exemple nenumărate - ci ne oprim la un caz recent: Afganistanul. Occidentul a încercat să impună autohtonilor mecanisme politice și electorale de care triburile locale erau complet străine până atunci. Afganii nu-l citiseră pe John Locke și nu aveau habar de constituțialismul de tip occidental. Stridența modelului vestic s-a întins pe întreaga durată de două decenii a ,,școlarizării’’ afganilor când au fost organizate alegeri libere pe care aceștia nu le înțelegeau.
Nu înțelegeau nici constituția scrisă, de import, și nici rolul regimului bicameral stipulat de aceasta. Se prezentau la vot cam 25% dintre ei. Exista chiar și o Curte Supremă formată din 9 judecători dar dreptatea era împărțită tot de ,,consiliile bătrânilor’’ care decideau în funcție de tradițiile tribale. ,,Transplantul’’ forțat de democrație nu s-a suprapus aproape deloc pe istoria și tradițiile poporului afgan. Dacă obiectivul de atins - implementarea unui sistem democratic - era de înțeles pentru europeanul obișnuit, forțarea unei realități chiar și atunci când rejecția era clară, nu poate fi explicată. Totuși, era vorba de un progres față de ,,modelul sovietic’’ împus de Moscova afganilor în anii ‘80.
În Afganistan și nu numai - mă refer din nou la decolonizarea Africii când metropolele au impus modele ,,democratice’’ fostelor colonii - Occidentul a căzut în așa-numita ,,capcană a lui Narcis’’ – de la numele miticului fiu al ninfei Liriope. Acesta s-a dovedit insensibil la sentimentele unei tinere ninfe și a fost pedepsit de zeița Nemesis să se îndrăgostească de propria-i figură. Egocentrismul lui n-ar fi fost un mare păcat - avem destui și printre noi - dacă nu era patologic.
Mă întreb: noi, occidentali mai vechi și mai noi, suntem stăpâniți de o asemenea viziune narcisistă atunci când încercăm să-i aducem pe alții pe calea cea bună?
Toți privim spre Ucraina dar nu toți vedem același lucru
Nu trebuie să facem un mare exercițiu de gândire pentru a vedea că războiul din Ucraina a schimbat ireversibil sistemul relațiilor internaționale. Este însă vorba de o concepție realistă dar tipic euro-atlantică. Pentru multe alte state, agresiunea Moscovei nu este decât o altă confruntare, ca atâtea altele, care a însângerat planeta de-a lungul utimelor decenii. Chiar și încercarea de limitare a extinderii proiecției de putere a Chinei în Indo-Pacific este parte a unei dinamici geopolitice regionale cu influență externă limitată. Sunt destui care interpretează aceste procese ca o pierdere a influenței Occidentului la nivel global. Cheia în care cei din Africa, America Latină, Orientul Mijlociu decodifică realitatea geopolitică actuală diferă sensibil de cea utilizată pe malurile Atlanticului de Nord. Aceasta din urmă este generată de modelul nostru democratic iar riscurile acestui model n-ar fi determinate - de exemplu - decât de derapajele unor state din Estul Europei ca Ungaria și Polonia. Corect dar încomplet.
În loc de concluzii
Pe la 1773, Denis Diderot, marele iluminist francez, era în vizita la Sankt Petersburg invitat de către țarina Ecaterina a-II-a. Discutând despre sistemul legislativ rusesc, extrem de arhaic deși îmbunătățit de Petru cel Mare, filozoful francez îi propune țarinei o serie de reforme care să-l aducă mai aproape de cel occidental. ,,Frumos și sugestiv - ar fi comentat împărăteasa Tuturor Rusiilor - dar aici nu funcționează. Poporul rus nu va ști să aprecieze ce propui dumneata’’. Refuzat, francezul a părăsit Sankt Petersburgul fără a mai reveni vreodată. Nu pricepuse ceea ce nemțoaica Ecaterina înțelesese încă de la venirea sa în Rusia: realitatea stepei ruse era complet diferită de cea din vestul Europei, despre care Diderot conversa prin saloanele occidentale.
Se pare că lucrurile nu s-au schimbat prea mult în sfertul de mileniu care a trecut de atunci peste Europa.