Marți se desfășoară o ședință a Eurogrupului, în contextul pandemiei de COVID-19, de la care se așteaptă măsuri salvatoare. Dar ele nu vor veni. Pentru că UE însăși este bolnavă.
Un interviu cu Coralie Delaume în Le Figaro.
Care sunt principalele mize ale reuniunii Eurogrupului de astăzi, 7 aprilie?
Consiliul European din 26 martie nu a ajuns la un consens privind maniera de a înfrunta criza economică foarte gravă care urmează crizei sanitare de Covid-19. Șefii de state și de guverne au dat deci 15 zile Eurogrupului pentru a încerca să elaboreze o soluție.
Astăzi, 7 aprilie, vor fi trecute în revistă diferitele instrumente aflate la dispoziția Uniunii Europene. Ele sunt de mai multe feluri, unele deja existente, altele noi.
Ca o noutate, Comisia propune de exemplu planul SURE (Support to mitigate unemployment risks in emergency) pentru a ajuta țările care au recurs la planurile de șomaj parțial să finanțeze aceste planuri.
Ursula von der Leyen a anunțat că pot fi deblocate 100 de miliarde de euro, ceea ce poate părea o sumă considerabilă. În realitate, 25 vor veni de la statele membre, care vor servi drept garanție Comisiei pentru ca aceasta să poată împrumuta restul sumei de pe piețele financiare.
Comisia va împrumuta apoi statelor aflate în dificultate (Spania, Italia) la dobânzi mai mici decât cele pe care le-ar fi plătit dacă s-ar fi împrumutat ele singure.
Va fi așadar vorba tot de împrumuturi, care vor duce la creșterea nivelului de îndatorare al țărilor solicitante.
În plus, cele 100 de miliarde sunt un nivel maxim. Într-adevăr, pe site-ul Comisiei scrie că garanțiile oferite de statele membre vor fi date pe bază voluntară. Acest lucru pare să indice că ele ar putea ajunge la mai puțin de 25 de miliarde, pentru ca Comisia să poată împrumuta 75.
Exact în acest punct a eșuat ultimul Consiliu European, țările din Sud refuzând opțiunea Mecanismului Economic de Stabilitate (MES), iar țările numite „zgărcite” refuzând opțiunea bondurilor Corona. De ce?
MES este un mecanism care permite asigurarea de împrumuturi plecând de la bani împrumutați pe piețele financiare la dobânzi mici, grație sistemului de garanție adus de state.
Motivul pentru care țările din Sud refuză să recurgă la el este că orice țară care o face trebuie să facă o solicitare explicită și să se supună unor condiții stricte.
Fiecare țară ajutată de MES trebuie să accepte un „program de ajustare macroeconomică”, adică o strângere a șurubului austerității („reforme structurale”) sub supraveghere comunitară.
Pentru Italia, de exemplu, acest lucru este inacceptabil. Italienii cred că aceasta ar însemna plasarea sub o tutelă umilitoare și cu atât mai puțin tolerabilă cu cât nu este justificată de nici un „șoc asimetric”.
Altfel zis, criza economică lovește ansamblul tuturor țărilor Uniunii, spre deosebire de criza datoriilor suverane din 2008-2012, care afecta doar țările periferice.
Ea nu poate fi atribuită „laxismului” sau proastei administrări a unui stat sau a altuia, dat fiind că este legată de o epidemie care răvășește totul.
În schimb, pentru țările „zgârcite” (Germania, Austria, Olanda) eurobondurile sunt cele inacceptabile. Instituirea de eurobonduri ar constitui un „salt federal” important. Dar acesta este un subiect care revine cu regularitate. Se vorbește despre el încă de la precedenta criză și, în 2012, Angela Merkel declara că „nu vor exista eurobonduri cât timp voi trăi”.
Germania nici nu vrea să audă de mutualizarea datoriilor suverane, deoarece vede în ele un risc de „alea moral”, adică încurajarea laxismului bugetar.
„Zgârciții!” consideră că au făcut deja suficiente concesii, cum ar fi activarea pentru prima dată a „clauzei derogatorii” care permite suspendarea pactului de stabilitate.
Germania a anunțat ea însăși un plan masiv de relansare a economiei sale, care o va determnia să se îndatoreze din nou. Și se știe din 2003 (dată la care Chirac și Schröder au convenit să se abată împreună de la regula celor 3% pentru că aveau nevoie să-și susțină economiile) că renunță de bună voie la pactul de stabilitate atunci când interesele sale i-o cer.
Așadar, asistăm la o nouă confruntare între „greierii” din Sud și „furnicile” din Nord, la fel ca la criza precedentă...
Da și nu, există totuși mari diferențe. Încă o dată, toate țările sunt afectate de criza sanitară. Țările mai grav lovite, ca Italia sau Spania, se simt îndreptățite deci să spere la un răspuns colectiv puternic și imediat.
În fața refuzului cu care au fost tratate până acum, tonul s-a înăsprit ca niciodată.
La sfârșitul lui martie, premierul Portugaliei a calificat drept „respingătoare” și „meschină” atitudinea intransigentă a Olandei.
În acest weekend, în Le Monde, premierul spaniol Pedro Sanchez a amintit că „până și țările cele mai eurofile, ca Spania, au nevoie de dovezile unui angajament real”.
Tonul lui Sanchez este acum neobișnuit de ferm. Într-un discurs rostit sâmbătă, a declarat răspicat că Spania „nu va renunța niciodată la eurobonduri”.
În ceea ce privește Grecia, fostul ministru de Finanțe, Yannis Varoufakis, rămas eurofil în pofida umilințelor suferite de țara sa în 2015, spune niște lucruri pe care nu le-am fi putut imagina ca ieșind din gura lui:
„Nu cred că UE este capabilă să ne facă altceva decât rău. M-am opus Brexitului, dar am ajuns acum la concluzia că britanicii au făcut alegerea bună, chiar dacă din motive greșite.”
Însă cei mai porniți sunt italienii. Ei se simt abandonați a doua oară, deoarece ei au avut și sentimentul că sunt lăsați să facă față singuri crizei imigranților, unde s-au aflat în prima linie.
Italia a fost multă vreme o țară eurofilă. De altfel, în ciuda a ceea ce te poate face să crezi nivelul său mare de îndatorare, ea este o elevă destul de cuminte a Zonei Euro. A făcut multe eforturi pentru a se afla în excedent primar (excedent bugetar înainte de plata dobânzilor datoriei) și astăzi plătește scump accest lucru, numărul foarte mare de morți de COVID-19 fiind cauzat în bună parte de subfinanțarea serviciului său sanitar public.
Un scepticism foarte puternic s-a instalat în țările membre față de UE. Sondaje recente arată acest lucru. Ce să mai spunem de acele video-uri postate în ultimele zile pe rețelele sociale arătând italieni care dau foc steagului european?
Aceasta înseamnă că nu se va ajunge la nici un acord la summit-ul de marți?
Va fi probabil, ca întotdeauna, un acord minimal. De exemplu, în privința folosirii MES cu condiționalitate limitată. Și poate privind bondurile corona pentru acțiuni circumscrise și strict legate de criza sanitară, la care „zgârciții” ar putea consimți pentru a nu apărea ca „spărgătorii Europei”.
Suntem obișnuiți cu „summit-urile ultimei șanse pentru salvarea Europei” care dau naștere la soluții ce permit câștigarea de timp.
Însă dezacordurile sunt prea adânci, interesele prea divergente, pentru ca statele membre să se poată înțelege asupra unei opțiuni susceptibile să facă edificiul viabil mai mult timp.
Va fi ca de obicei: prea puțin, prea târziu.
Pe plan bugetar, țările membre vor trebui să conteze în special pe ele însele, ceea ce deja au început să facă.
Păreți foarte pesimistă privind viitorul Uniunii Europene și al Zonei Euro. Totuși acestea au supraviețuit multor crize. Credeți că ar putea într-adevăr să dispară?
După părerea mea, da, categoric. Dispozitivul comunitar așa cum există el acum nu este viabil. El subminează Europa și împinge țările care o compun să acumuleze din ce în ce mai multă ranchiună unele față de altele.
Este dificil să spunem când va exploda și care va fi detonatorul. În orice caz, mi se pare că UE a încasat o lovitură foarte grea de data aceasta, chiar dacă eurofilii noștri se vor declara încântați de a n-a frecție aplicată unui picior de lemn.
Toate acestea mai pot supraviețui un timp în modul „zombie”, spre nenorocirea tuturor.