Pandemia a scos la lumină toate găurile prin care ia apă Uniunea Europeană. Franța ambiționează să facă o ultimă tentativă pentru a prelua cârma.
Un interviu cu istoricul Edouard Husson pentru Le Figaro.
Summit-ul european din 26 martie, care trebuia să producă un răspuns colectiv la criza epidemiei, s-a soldat cu un eșec. S-au format grupuri de țări cu interese divergente. Cum explicați ascuțirea tensiunilor între țările europene, pe care această pandemie o produce?
COVID-19 și răspândirea sa planetară zgâlțâie certitudinile societăților noastre. Necesitatea de a se proteja este asemenea unui „crash-test” în mărime naturală.
Uniunea Europeană este supusă unei grele încercări. Efectiv, factorul uman este cel decisiv. Lovită grav, Italia s-ar fi așteptat să se omită pentru o vreme de toate reglementările europene și să i se sară în ajutor.
Ei bine, nu! Comisia își pierde timpul trimițându-i o amendă, cu penalizări cotidiene, pentru sprijinul acordat hotelurilor din Sardinia, care, chipurile, ar afecta concurența liberă.
China și Rusia sunt cele care trimit echipamente medicale în Lombardia, în timp ce Polonia și-a închis spațiul aerian pentru transporturile ruse.
Iar Olanda sancționează Spania.
La modul general, Europa de Sud este mai puternic lovită de criză. Pe de o parte, există numeroasele legături economice cu China, din ultimii zece ani, pentru a depăși austeritatea impusă de Eurogrup; pe de altă parte, tot așa cum virusul este în mod deosebit periculos pentru organismele slăbite, pandemia riscă să dezorganizeze și mai mult societățile fragilizate de austeritatea din ultimii ani.
Societățile din Sudul Europei sunt mai vulnerabile decât cele din Nord. Iar criza COVID-19 pare să arate că nu există nici un sentiment comun de apartenență europeană.
Va lăsa urme această criză?
Emmanuel Macron a fost șocat de violența eruptivă a unui sentiment nou, anti-european, în Italia. El a acordat un interviu pentru trei ziare italiene. Dar este nevoie de mult mai mult pentru a vindeca rana provocată societății italiene, țara cu sentimentele spontane cele mai europene, abandonată acum total.
Rețelele sociale au luat peste picior un video în care Ursula von der Leyen arăta cum trebuie să te speli pe mâini. Unii au zis: „ce simbol, se spală pe mâini!”
Ceea ce frapează, nu sunt relele intenții, ci o formă de incapacitate a Uniunii Europene de a reacționa în ritmul crizei.
Mecanismul de urgență al Schengen, care permite închiderea frontierelor naționale, nu s-a declanșat, iar țările membre și-au închis granițele într-o dezordine totală.
Christine Lagarde (președinta BCE) a făcut o primă conferință de presă catastrofală, dând impresia că BCE nu mai este gata să susțină economiile orice s-ar întâmpla („whatever it takes”, pentru a relua formula utilizată în 2012 de către predecesorul său, Mario Draghi).
Ne-am fi putut imagina o primă manifestație concretă a „apărării europene comune” încredințând armatelor noastre comune stabilirea unor ajutoare logistice sau spitale de campanie. Nici vorbă de așa ceva.
Relațiile dintre statele membre tind în mod evident să se învenineze. Există un risc de dislocare a Uniunii Europene?
Funcționarii europeni și reprezentanții Olandei sau Germaniei mă fac să mă gândesc la profesorul dintr-o celebră fabulă a lui La Fontaine. Acesta vede un școlar pe punctul de a cădea în apă, care este totuși scapă de la înec agățându-se de crengile unui copac. În loc să-i sară în ajutor, magistrul începe să-i facă morală.
În practică, din cauza lipsei de reacție, tratatul Schengen este rănit grav. În plus, statele au renunțat la pactul de stabilitate. Rămâne o constrângere posibilă în jurul Mecanismului European de Stabilitate, însă asistăm la o dezbatere crâncenă între Europa de Nord și Europa de Sud, iar Franța pare, cel puțin din cele spuse de Macron, să ezite a vota alături de partizanii menținerii stricte a criteriilor de control pentru țările care declanșează mecanismul.
Mi se pare că vremea conducerii germane asupra UE a trecut. Cancelara s-a adresa poporului său pe tema COVID-19, fără a vorbi o singură dată despre Europa.
Din ce în ce mai mult, partenerii Germaniei se conving că aceasta nu mai acționează în conformitate cu interesele europene, ci cu propriile sale interese.
Rămâne totuși o posibilitate pentru stabilirea unei noi conduceri europene: ca Franța să construiască coaliții majoritare, în jurul său, cu țările din Europa de Sud, pentru a convinge Germania să se ralieze.
Aceasta ar necesita totuși ca Franța să impună o cu totul altă metodă în Europa, deși liderii noștri politici nu sunt foarte faimoși pentru capacitatea lor de dialog și lobby în instituțiile europene.