Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Adoratorii de serviciu ai Elenei Udrea ce-or mai zice? Editorial de Mirel CUREA
Adoratorii de serviciu ai Elenei Udrea ce-or mai zice? Editorial de Mirel CUREA

Adoratorii de serviciu ai Elenei Udrea ce-or mai zice? Editorial de Mirel CUREA

Premisele pe care a fost constituit Dosarul „Gala Bute”, în care Elena Udrea a fost condamnată la 6 ani de închisoare cu executare, sunt cele consacrate de practica Binomului, a Grupării Coldea-Kovesi.

Și acest dosar, ca mii de altele lucrate de echipa sereist-judiciarist-procuror, este unul alcătuit în afara legii. Toate dosarele de acest tip au fost construite la ordin, pe premise legale cu o valoare similară promisiunilor pe care mafioții și le fac la reuniunile în care își împart zonele de prostituție, jocuri de noroc și desfacere de narcotice. Implicarea SRI în Dosarul „Gala Bute” a fost dovedită fără drept de apel, cu documente prezentate în fața Parlamentului României și depuse la Comisia parlamentară de control a activităţii SRI.

Am, deci, toate motivele să mă îndoiesc de corectitudinea desfășurării urmăririi penale, a procesului și, în final, a deciziei de condamnare. Da, știu, Elena Udrea este profund antipatizată, a atras în timp un uriaș val de adversitate, eu însumi am atacat-o foarte dur, atunci când era la putere. Considerată a fi „sursa alternativă de informații” a președintelui, în timpul mandatelor lui Traian Băsescu, este lesne să ne imaginăm cu ce ochi era privită de serviciile de informații cărora le făcea concurență la cel mai înalt nivel. Mai periculoase, poate, decât serviciile de informații, femeile din zona de vârf a puterii o urau din rărunchi. Una dintre ele, șefa DNA, Laura Codruța Kovesi, a arestat-o și i-a făcut nu mai știu câte dosare. Generalul Florian Coldea, pe când era șeful operativ al SRI și complicele șefei DNA în opera de acaparare a Puterii absolute în Stat, a aplicat în scopul compromiterii ei toate schemele informativ-operative cu putință.

În momentul în care Traian Băsescu a părăsit Palatul Cotroceni, în anul 2012, Elena Udrea a devenit o victimă sigură, a fost părăsită de toți adulatorii și nu s-a mai găsit aproape nimeni să o apere. Toate relele Regimului Băsescu au fost puse în seama ei sau, în cel mai bun caz, era considerată coautoarea lor. Părea băgată în toate, trecea drept omul cu cea mai mare influență la președinte, o privire sau o vorbă binevoitoare din partea ei aducea o adiere de primăvară încărcată de promisiuni paradisiace. Pe la colțuri, se șoptea că ea este adevăratul șef suprem, cel din umbră, femeia din spatele bărbatului de succes, Traian Băsescu. Clar, Puterea a atraso irezistibil, precum plantele carnivore își atrag victimele cu miresme mortaldulcege. Din orchestra ademenitoare a făcut parte, cum altfel?, și nelipsitul cor al lăudătorilor, meșteșugarii cultului personalițății, nelipsiți de la festinurile niciunei epoci istorice, prezenții negreșiți din preajma oricărui puternic al zilei.

Și mai clar, Elena Udrea nu a citit Istorie. Dacă ar fi făcut-o, ar fi știut cât valorează stratul de salivă otrăvită cu care sunt înfășurate complimentele pe care le auzea, sau pe care limbile oportuniste i-l așterneau în cale, pe clanțele biroului și pe dosul palmelor. Ar fi știut că istoria este plină de personalități care s-au îndreptat spre pierzanie escortate de susurul odelor și imnurilor de preamărire. Dacă ar fi știut să zâmbească sceptic sau, mai mult, să respingă ferm secrețiile mieroase, dacă nu s-ar fi lăsat îmbătată de ele – se vedea că-i place! – Elena Udrea nu ar fi fost, astăzi, un personaj trist, să nu spun chiar tragic.

Când spun trist, nu am în vedere recenta ei condamnare. Acolo unde se află, în paradisul tropical-fiscal Costa Rica, este la adăpost de întemnițare. Am în vedere doar momentul când realitatea i s-a arătat hâdă și a înțeles nu doar că a fost părăsită brusc de adulatori, ci chiar că tot timpul, de fapt, a fost singură. Ce poate fi mai trist decât să înțelegi că ai fost mințit și că, deși aveai bănuieli, ai ales să te lași mințit? De aici tristețea momentului și a personajului. Nu mă pot impiedica să-mi imaginez zâmbetul amar-dezgustat pe care Elena Udrea îl are acum, de câte ori își amintește vorbele dulceag-deșănțate care îi erau adresate pe cel mai sincer și serios ton cu putință. Să revedem câteva!

Ședinţa de la sfârșitul anului 2010, organizată la Palatul Parlamentului, în care Elena Udrea a candidat cu succes – normal, Traian Băsescu era încă președintele României – la şefia PDL Bucureşti, a fost momentul de maximă scufundare în cele mai cleioase ditiriambe cu putință. Era titularul Dezvoltării Regionale și Turismului în Cabinetul Boc, avea nenumărate miliarde de cheltuit și era cheia de aur din contactul aparatului decizional al președintelui de atunci, Traian Băsescu. Doar trei fragmente din tot atâtea luări de cuvânt.

Raluca Turcan: „Mă bucur să fiu astăzi alături de colegii mei, dar în special de Elena care și-a asumat o misiune grea, însă o misiune pe care sunt convinsă că o va duce la bun sfârșit pentru că are toate calitățile. Are forță, are energie, are curaj și, uitându-mă la ea, nu mă pot abține, trebuie să spun că poate fi un veritabil Kill Bill al politicii românești…”

Gabriel Oprea: „Doamna ministru se numără printre cei mai serioşi, eficienţi, muncitori şi perseverenţi oameni pe care i-am întâlnit. Indiferent de ce spun ziarele, contează faptele. Vă spune un om care nu o laudă nici pe maică-sa dacă nu merită.”

Teodor Baconschi: „Eu, Elena, sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să faci eforturi monumentale ca să nu cazi sub farmecul tău în calitate de coleg. Ești inteligentă, ești frumoasă, ești tenace, ai anduranță la mediul general dezgustător al politicii românești…”

Dar nu doar în acea ședință au fost trase dâre vâscoase întru extazul Elenei Udrea, ci în orice alt moment, cum ar fi acela al scrierii unor articole. Mă rezum, mai jos, doar la două exemple.

Mircea Mihaieș, 2005: „Am devenit fan al Elenei Udrea drept reacție la tertipurile jalnice la care se pretează oameni în aparență serioși, doar pentru a da un bobârnac președinției. În loc să admită că doamna cu pricina posedă o capacitate de seducție ieșită din comun, reporterii au căutat s-o discrediteze prin cea mai neinspirată modalitate: insistând asupra rotunjimilor ravisante ale corpului personajului.”

Mircea Cărtărescu, în anul 2010: „Mie îmi place de Udrea – poate trebuie să mă ascund şi să o spun în sotto voce(nm. discret). Mie mi se pare că multe din lucrurile pe care le-a făcut, le-a făcut corect, le-a făcut bine şi cu scăderile ei omeneşti, este un bun ministru.”

Nu am văzut, însă, ca vreunul dintre cei citați mai sus să-i adreseze public Elenei Udrea vreo vorbă bună acum, când este la greu. Nu trebuie să fii Elena Udrea, ca să te apuce sila!

Celor cu apucături precum cele citate mai sus li se spune „cântăreți de serviciu”. Sunt un fel de măscărici care mimează serios admirația nețărmurită, de care se râde disprețuitor și rămân în istorie pe o anexă rușinoasă a dosarului personalității „Cutare”, anexă numită „cântăreții de serviciu ai lui Cutare”. Unii dintre ei, cei mai dibaci, reușesc să rămână în istorie în anexele dosarelor mai multor personalități. Adevăratele personaje tragice ei sunt, nu cei pe care i-au lustruit cu limbile, pentru că ridicolul este de partea lor.

P.S. Reacția soției mele, corector în caz de nevoie, la citirea articolului: „Pe drept, pe nedrept, norocul ei că au condamnat-o aștia! Astfel, a ajuns să tră- iască în Costa Rica, nu la Pleșcoi, sau în chirie la Stejarii!”

Cu alte cuvinte, Elena Udrea are mult mai mult decât ar fi meritat. Da, lucrurile pot fi văzute și așa! Cu „aplaudacii de profesie” rămâne, însă, tot așa, precum am stabilit!