Scriam în urmă cu o săptămână: „fie dl. Putin își continuă pregătirile de asediere a Kievului, caz în care riscă o catastrofă de proporții și un conflict deschis cu casta militară; fie caută o cale de ieșire negociată – caz în care mai obține un răgaz un an – doi până la pensie”. Decizia a fost luată, până la urmă, de Buna Vestire, imediat după fuga în Turcia (stat NATO) a celui mai vechi și statornic sfetnic al d-lui Putin, „consilierul special” Anatoli Ciubais.

Chiar a doua zi, vineri, a ieșit pe toate canalele rusești de televiziune generalul cu trei stele Serghei Rudskoy, șeful Primului Directorat General al Marelui Stat Major al Armatei ruse, care a făcut bilanțul oficial al primei luni de ”operațiune militară specială” în Ucraina.

Instituțiile militare au reguli imuabile, aceleași peste secole și peste continente. Comandantul Suprem ordonă ministrului Apărării, care prin șeful Marelui Stat Major (MStM) transmite mai departe ordinul subordonaților săi, fiecăruia după competențe. La bilanț, se procedează invers: subordonații raportează șefului MStM, fiecare după competențe, la nivelul MStM se alcătuiește o sinteză, pe care șeful MStM o prezintă ministrul Apărării, care raportează Comandantului Suprem. De aceea, e cu totul neobișnuit că Raportul de Bilanț a fost prezentat de un șef de Directorat, iar nu de ministrul Apărării, Șoigu, sau de șeful MStM, Valery Gherasimov.

Dl. Serghei Rudskoy nu are decât trei stele de general, iar până mai deunăzi fotografia sa nici nu apărea pe Wiki. Dar spre deosebire de inginerul șaman Serghei Șoigu, nu a fost făcut general la apelul bocancilor: a intrat în Armată la vârsta de 14 ani și are în prezent vreo 45 de ani de serviciu militar. Profesor la Academia Militară, a participat la primul Război Cecen și a revenit acasă cu Medalia pentru Curaj, iar nu cu faima de măcelar, precum dl. Gherasimov după bătălia de la Ilovaisk (2014), când și-a călcat cuvântul dat și, aflat la comanda milițiilor din Donețk, a ordonat masacrarea trupelor ucrainene cu care stabilise un armistițiu și un culoar de retragere.

Generalul Rudskoy este deci un militar adevărat, iar nu o creatură a Regimului Putin. Și nici nu este un politruc. Dânsul e la comanda Primului Directorat General, adică a Directoratului Operațiuni: nucleul de competență profesională al Armatei ruse, care a avut sarcina imposibilă să transforme în directive operaționale viziunile primite de la străbuni de d-nii Putin și Șoigu, în acea noapte când au fumat ayahuasca, au băut sânge de lup și au decis atacarea Ucrainei.

Federația Rusă se întinde pe 11 fuse orare și e precum un tren cu multe vagoane: nu poți să-l treci prea repede peste macaz, că sare de pe șine. Hrușciov a învățat această lecție în 1956, când dezvăluirea intempestivă a Discursului Secret, de condamnare a lui Stalin, a deraiat Ungaria de pe calea socialistă. De aceea gl. Rudskoy a început prin a afirma mantra putinistă: în Donețk și Luhansk a fost un genocid pe care observatorii OSCE nu l-au observat.

A continuat recitând mantra șoigunistă: atacul concomitent pe cinci axe a avut justificare militară. Și, în fine, a intonat, cu noduri, și mantra gherasimovistă: pe pozele satelit se pot număra peste 1.500 de epave arse, dar „până astăzi, 1.351 militari ruși au fost uciși”, numai atât, fiindcă mașinile de luptă a infanteriei merg la luptă așa, fără infanterie la bord, numai cu mecanicul conductor. Și în fond nu se știe precis ce-i în sacii ăia de plastic negru, pe care-i tot cară ucrainenii spre gropile comune!

Apoi a intrat în miezul subiectului: „...forțele armate ale Federației Ruse nu lovesc infrastructura civilă... Deși nu excludem posibilitatea asaltării orașelor ucrainene, totuși, pe măsură ce grupurile tactice își încheie cu succes sarcinile încredințate, forțele și mijloacele noastre se vor concentra asupra scopului principal: eliberarea completă a Donbass-ului.” Nicio vorbă despre capitularea ca o condiție prealabilă negocierilor, nimic despre demiterea conducerii ucrainene sau despre ”privarea Ucrainei de calitatea de Stat” -  sloganurile putiniste inițiale.

În schimb, gl. Rudskoy și-a prevenit ascultătorii că „eliberarea completă a Donbass-ului” nu va merge așa ușor: ucrainenii „au pregătit o centură de apărare eșalonată în adâncime și bine fortificată din punct de vedere genistic, constând dintr-un sistem de structuri monolitice de beton: DOT-uri, puncte de rezistență de lungă durată”. N-a zis însă nimic despre faptul că, pe teren, grupările de asalt din jurul Kievului au fost retrase, uneori zeci de kilometri, pe poziții mai ușor de apărat, iar armata rusă va încerca să evacueze camioanele rămase în pană de combustibil, pe axele de atac Nord și Nord-Est. Ar fi un dezastru dacă forțele aeriene ucrainene ar primi întăriri: rușii ar putea pierde câteva mii de camioane, practic întreaga dotare logistică rutieră.

În rezumat: armata rusă și-a început retragerea, ambițiile inițiale s-au restrâns la anexarea Donbass-ului, dar nici aceasta nu va fi floare-la-ureche, deși „93% din regiunea Luhansk și 54% din regiunea Donețk sunt sub controlul trupelor rusești”. Apare la orizont un subiect de negociere concret, realist: organizarea unui referendum sub control internațional privind statutul Donbass-ului. Având în vedere predominanța rusofonilor în zona vizată, accentuată de refugierea în masă a populației ucrainene, rezultatul e previzibil. În schimbul recunoașterii acestui rezultat, ar avea loc retragerea trupelor rusești care ”blochează Kiev, Harkov, Cernigov, Sumi și Nikolaev, în timp ce Herson și cea mai mare parte a regiunii Zaporozhye sunt sub control total”.

Aspect deosebit de important, aceste premise realiste de negociere nu sunt avansate de politicienii ruși, ci de Armata rusă, care a plătit din greu, cu sânge, aventura militară din Ucraina.

Ceea ce trebuia în mod normal să fie un Raport al Armatei către conducerea politică a Rusiei se dovedește a fi mult mai mult decât atât. Aceasta ne amintește că, de un secol încoace, de fiecare dată când aventurismul politicienilor a compromis imaginea instituțiilor militare ruse, situația s-a soldat cu schimbarea conducătorilor politici, cu schimbare totală a liniei politice. Este în logica Imperiului: prestigiul Armatei trebuie menținut cu orice preț, fiindcă frica de represiunea militară ține în frâu tendințele centrifuge ale provinciilor, ține laolaltă Federația.

În ultimul secol, de 11 ori Rusia a trecut prin situații similare. De 10 ori, instituțiile militare au reușit resetarea Puterii politice:

În 1905, pierderea războiului cu Japonia a determinat înlăturarea prim-ministrului liberal Serghei Witte și înlocuirea sa cu Piotr Stolîpin – da, chiar acela care a inventat vagonul-închisoare.

În 1916, eșecul Ofensivei Brusilov și pierderile enorme de vieți au provocat căderea Țarului, înlocuit, cu sprijinul discret al Armatei, de o guvernare republicană (Kerenski) liberală.

În 1917, eșecul Ofensivei Kerenski determină trupele să sprijine preluarea Puterii de către bolșevici, care sub conducerea lui Lenin și Troțki instaurează o guvernare teroristă.

1921: înfrângerea dezastruoasă a trupelor sovietice în fața Varșoviei a determinat marginalizarea lui Troțki, scos vinovat de militari, și reorientarea spre un nou ”dezgheț”, NEP-ul.

1926: devine evident că Armata invizibilă a Sovietelor, Cominternul, nu reușește să amorseze mult așteptata Revoluție Mondială. Vechea conducere leninistă e înlăturată, se lansează sloganul ”socialismul într-o singură țară”, iar noul șef suprem, Stalin, renunță la NEP, revine la politicile rigoriste și lansează industrializarea, bază a refacerii Armatei.

Octombrie 1950: trupele americane eliberează aproape întreaga Peninsulă Coreeană, învingând comuniștii înarmați, instruiți și consiliați de Armata sovietică. După umilința eșecului Blocadei Berlinului, Armata sovietică e din nou umilită, se vede nevoită să ceară ajutorul liderului chinez, Mao, un ”comunist de margarină” (nu comunist ”adevărat”). La următorul Congres, Stalin pierde controlul Partidului Comunist și, după câteva luni, e otrăvit. Începe un nou ”dezgheț”.

În 1962, prim-secretarul sovietic Hrușciov a inițiat aventura militară din Cuba, soldată cu o nouă umilire a Armatei URSS. Peste ceva vreme, e pensionat: trecuse vremea execuțiilor, dar venise vremea rigorismului neo-stalinist, a Doctrinei Brejnev și a ”suveranității limitate”.

1984: După ce, în stil brejnevist, Armata URSS impune Poloniei, prin presiuni militare, Legea Marțială (1980), regimul de la Varșovia continuă să piardă teren, evoluție care s-a accelerat după ce Walesa, liderul sindicatului de Opoziție Solidaritatea, a primit Premiul Nobel pentru Pace. În martie 1985 vine la putere, cu sprijin KGB, Gorbaciov - care procedează la un nou ”dezgheț”.

În 1989-1991, Armata sovietică trece prin umilința retragerii din Afganistan, apoi a retragerii din ”Lagărul Socialist” european; încep tulburările naționaliste în Republicile unionale. În august 1991 Gorbaciov e arestat de instituțiile militare, fiind înlocuit la Putere de un "Consiliu de Stat pentru Starea de Urgență", de orientare ultra-rigoristă, sprijinit de KGB și Armată.

August 1991: "Consiliul de Stat pentru Starea de Urgență" se dovedește incapabil să se mențină la Putere.  Înainte de a se compromite alături de Comitet, instituțiile militare îi retrag încrederea și-i oferă președintelui Rusiei, Elțîn, un tanc de pe care să-și țină discursul. La Putere ajunge Elțîn, care inaugurează un nou ”dezgheț”.

În august 1999, pe fondul slăbiciunii regimului Elțîn, mujahedinii ceceni invadează Republica Daghestan, parte a Federației Ruse. Puțin după aceea, Moscova e zguduită de atentate care fac 350 de victime. Este suprema umilință pentru Armata rusă care, cu doi ani mai-nainte impusese cecenilor un Tratat de Pace a cărui respectare n-o putuseră menține politicienii. Elțîn este înlăturat de la Putere și înlocuit cu Vladimir Putin, un rigorist care restabilește prestigiului Armatei, prin bombardamente sălbatice în Cecenia.

Privind în viitor, din punctul de vedere al celor 11 crize dintre politicienii și militarii ruși care au precedat-o, putem spune că această a 12-a criză va evolua astfel:

În februarie – aprilie 2022, președintele Putin a angajat Armata rusă într-o costisitoare aventură militară în Ucraina. Până și jurnaliștii români ajung să râdă de forțele armate ruse: „a scos armata și toată lumea a văzut tigrul de hârtie!” Încă din martie 2022, instituțiile militare marginalizează camarila lui Putin și impun propria soluție la criza ucraineană. După calmarea situației, se procedează la obișnuita resetare: „extragerea liderului rus din mecanismul exercitării puterii, eventual într-un rol decorativ, așa cum s-a întâmplat și cu ultimii doi președinți, Gorbaciov și Elțîn” – vorba lui Cozmin Gușă. Începe un nou ”dezgheț”, pentru ridicarea blocadei economice.

De aici înainte, lucrurile vor evolua relativ rapid. Fiindcă dacă această tranziție nu este finalizată la timp, oligarhia regională va renaște și va avea pretenția să-și sporească ”samavolnic” drepturile în relația cu Moscova, a cărei slăbiciune a devenit evidentă. De aceea, elitele economice, politice și militare moscovite au interesul comun să schimbe cât mai rapid regimul nevolnic, înainte ca republicile federative să-și dea seama că Moscova va avea nevoie de un deceniu pentru a-și reface forțele convenționale. În această logică, cea de-a 12-a resetare se va solda cu un regim mai relaxat, mai puțin represiv, cu o mai mare autonomie acordată regiunilor – evoluție care, fără doar și poate, va fi încurajată de singurul partener puternic al Rusiei, China.