În Etiopia, Alin a parcurs 150 de kilometri pe jos, s-a hrănit cu arahide şi stafide şi a dormit sub cerul liber. În sate, a muncit cu băştinaşii şi a stat în colibă, cu gazdele şi cu animalele lor.

Cum trăiesc aceşti oameni într-un crater de vulcan? Hai să vedem!”, şi-a zis arădeanul Alin Totorean, 41 de ani, citind despre o comunitatea ce trăieşte şi-şi procură mâncarea printr-o agricultură precară, exact în craterul vulcanului Wenchi din Etiopia. Postul Paştelui l-a prins printre ei, în cadrul unei expediţii de două luni în ţara africană, care a însemnat 1.900 de kilometri, din care 150 făcuţi pe jos.

Când l-a găsit noaptea departe de vreun sat, a dormit sub cerul liber, în sacul de dormit. Ziua călătorea şi avea o singură grijă: să nu-şi rupă picioarele. „Asta m-ar fi scos din circuit”, spune Alin, care a revenit în urmă cu câteva zile în ţară.

A tuns oi, a muls iepe

Ceea ce face el este mai mult decât turism. Este aventură, antropologie, istorie. Totul a început în 2003, odată cu prima expediţie, în Mongolia, timp de trei luni. Au urmat Turcia, India, Maroc, Bolivia, Chile, Australia şi Etiopia, iar în toamnă va pleca în America de Sud. Aventura lui se reuneşte sub proiectul „Cunoaşte- ţi semenii”, prin care şi-a propus să străbată teritorii neexplorate, să descopere comunităţi îndepărate şi să trăiască o vreme printre băştinaşi.

În Mongolia, a tuns oi şi a muls iepe, în India a muncit o săptămână cot la cot cu pescarii, în Etiopia a învăţat cum se culege şi cum se pregăteşte cafeaua în patria ei. La întoarcerea din expediţii, Alin pleacă prin ţară, susţine conferinţe şi merge prin şcoli pentru a-şi povesti experienţa.

Două săptămâni fără să vadă vreun om

Ambiţie, curaj, nebunie, curiozitate. Acesta e cocktailul ce-l pune la drum pe Alin, de unul singur. „Nu mi-e frică deloc. Dacă mi-ar fi, aş sta frumos acasă”. Pregătirea unei expediţii durează câteva luni şi presupune documentare, căutarea sponsorilor, antrenament fizic şi psihic. „Până ajung să fac un traseu, l-am parcurs deja, în minte, de câteva zeci de ori. Vizualizez zona, identific posibile pericole, găsesc soluţii”.

Cu traseul în minte şi coordonatele în GPS, porneşte apoi la drum. Rucsacul din spate cântăreşte uneori 40 de kilograme, cele mai grele fiind aparatura foto şi apa. Mâncarea se rezumă la biscuiţi, arahide şi stafide, iar pentru ca organismul să nu clacheze îl stimulează cu polivitamine. Din ambiţie şi pentru antrenament, nu închiriază niciodată măgari sau şerpaşi.

Şi tot din ambiţie, călătoreşte singur. S-a întâmplat să meargă pe jos mai bine de două săptămâni şi să nu întâlnească vreun om, însă nu a avut vreme să se plictisească. „Mă gândesc la copilărie, la rude, la următorul kilometru pe care îl voi parcurge, la fotografiile pe care le fac. În deşertul australian, la peste 40 de grade C, nu mă puteam gândi la nimic altceva, doar la căldură şi la sete”, îşi aminteşte el.

Generozitatea umblă în picioarele goale

Când a plecat spre Etiopia, ştia, din statistici, că aproape jumătate dintre locuitori trăiesc sub limita subzistenţei. La faţa locului, sărăcia bătea orice închipuire. „Nu au aproape nimic. Nici măcar echivalentul a doi lei, să-şi ia nişte sandale banale din gumă, iar în loc de haine îşi înfăşoară corpurile în bucăţi de material”.

În ciuda sărăciei lucii, l-au poftit în colibe, iar cel puţin pentru o noapte prezenţa lui făcea din gazde cei mai bogaţi oameni din sat. În colibă, dormeau, laolaltă, bătrâni, tineri, copii, animale. Printre ei, oaspetele alb, care, la plecare, le lăsa bani şi câte un pix ori un tricou.

Mulţi dintre băştinaşii întâlniţi nu văzuseră în viaţa lor un alb. „M-am dus cu scopul de a-i studia, însă eu eram cel ce devenise obiect de studiu. Îmi urmăreau fiecare gest, iar la plecare mă conducea tot satul.”

"Cu cât sunt oamenii mai săraci, cu atât sunt mai ospitalieri şi mai buni. M-au lăsat să dorm în colibele lor şi mi-au dat mâncare fără să ceară măcar un ban.“

ALIN TOTOREAN, turist solitar