„Lui Thomas Spencer Jerome, cetățean american, ilustru studios al Romei, pentru că cu autentic spirit critic a restituit orașului Capri demnitatea și onoarea Impăratului Tiberiu Cesar August”.

Se poate vedea, sînt conștient c-am folosit o simplă figură de stil, dintre cele devenite clișeu în publicistică. Ea, placa, se poate vedea, dar asta nu înseamnă c-o vede cineva. Pentru a o vedea trebuie să fi venit la Capri, ca mine, de dragul lui Tiberiu, al doilea Împărat Roman după Octavian August, cel care a sporit cu una numărul de ciudățenii din Istoria Lumii:

După 13 ani de domnie, la vîrsta de 69 de ani, se retrage definitiv pe insula Capri, și conduce de aici, de la 250 de kilometri de Roma, într-o vreme cînd nu exista nici măcar telegraf, ditamai Imperiul Roman. Amănunte despre placa din Piazzetta ne dă Antonio Spinosa în cartea sa „Tiberio. L’imperatore che non amava Roma”, apărută în 1985. Autorul semnalează mai întîi un mit despre șederea Împăratului la Capri:

„Un mit care, pornind de la presupusul erotism al lui Tiberiu, a făcut din Capri insula jocurilor amoroase”.

Împotriva acestui mit – notează autorul- s-a ridicat, „la începutul acestui secol, un istoric american foarte bogat, Thomas Spencer Jerome”. Convins, prin cercetări proprii, de „nevinovăția” lui Tiberiu, istoricul s-a adresat Consiliului comunal din Capri cu propunerea de a redacta și finanța din banii săi „textul unei inscripții în latinește, prin care să se cinstească amintirea împăratului pe nedrept calomniat”.

Antonio Spinosa menționează apoi că inițitiva americanului a stîrnit proteste în Consiliul Comunal:

„Capri, spuneau consilierii, trăiește de pe urma proastei reputații a lui Tiberiu, descrierea orgiilor săvîrșite aici îl pasionează pe străin și constituie una din principalele resurse, o atracție neîndoielnică a insulei; nu se poate ruina industria turismului pentru a se reabilita figura lui Tiberiu, făcîndu-se subit din el un model de virtuți strălucite; în sfîrșit, scornelile lui Suetoniu avantajează extraordinar agențiile de turism în propaganda lor.”

Cînd Antonio Spinosa își scria cartea, placa zăcea aruncată într-un subsol. Potrivit autorului, ca urmare a cărții sale, apărute în 1985, Consiliul Comunal a decis în fine „să pună în Piața orașului o placă prin care să reabiliteze figura marelui împărat”.

Tiberiu a avut ghinionul să rămînă în istorie prin imaginea terifiantă lăsată de doi mari istorici romani, Tacitus și Suetonius. Scriind la zeci de ani de la prezentul întruchipat de Tiberiu, dușmani ai Imperiului de dragul Republicii, ei s-au năpustit asupra celui de-al doilea împărat roman pentru a face din șederea la Capri un timp al depravării cu născociri în plan sexual de o rară perversitate.

Tonul îl dă Tacitus în Anale, Cartea a VI-a: „Nu numai farmecul și frumusețea trupească a oricărui tînăr îi îmboldeau patimile, ci la unii nevinovăția copilărească, iar la alții strălucirea străbunilor.

Atunci s-au născocit pentru întîia oară nume necunoscute mai înainte de «sellarii», de „spintriae”, după scîrboșeniile localului de desfrîu și după dezmățul în toate felurile. Sclavii lui Tiberius, anume rînduiți dinainte ca să-i facă rost și să-i ademenească [pe astfel de tineri], le ofereau daruri celor gata să cadă și-i amenințau pe cei care se codeau, iar dacă vreuna din rude sau părinții căutau să-i împiedice, atunci întrebuințau silnicia, îi răpeau și-și făceau și ei poftele cu el întocmai cum făceau cu prinșii în război”.

Taxat de istoricii serioși drept promotorul scrierii de tabloid în istoriografie, Suetonius se desfată din plin cu amănunte care de care mai șocante despre Tiberiu la Capri în Viețile celor doisprezece Cezari:

„XLIII. 1. Retras la Capri, a imaginat camere dotate cu bănci pentru obscenități secrete. În acestea, grupuri de fete tinere și tineri libertini, adunați din toate părțile, și inventatorii de voluptăți monstruoase pe care el îi numea „spintries”, formau între ei un lanț triplu, și se prostituau astfel în prezența lui pentru a-i reînvia, prin acest spectacol, dorințele stinse.

2. El a împodobit diverse încăperi cu picturile și imaginile cele mai lascive. A pus acolo și cărțile lui Elephantis, astfel încît nici o infamie să nu fie lipsită de modelul ordonat de el.

3. Codrii și pădurile nu mai erau decît niște refugii consacrate lui Venus, în care se vedeau peste tot tineri de ambele sexe, în crăpăturile stîncilor și în grote, înfățișînd atitudini voluptuoase, în costume de nimfă și de silvani. De aceea, glumind apropo de numele insulei, Tiberiu era îndeobște numit Caprineus.

XLIV. 1. El a împins încă și mai departe turpitudinile: rușinea te împiedică să le crezi, în aceeași măsură în care îți creează repulsie să le spui, ca și să le asculți povestite. Se presupune că obișnuia băieți extrem de mici, pe care îi numea peștișorii săi, să stea și să se joace între coapsele sale, în timp ce el înota, și să-l excite cu limba și cu mușcăturile lor. Se mai afirmă că le dădea să-i sugă părțile naturale sau sînul unor copii deja mai puternici, dar neînțărcați, genul de destrăbălare spre care gustul și vîrsta lui îl îndemnau cel mai mult.

2. De aceea, cînd cineva i-a lăsat moștenire un tablou de Parrahasius, în care Atalanta îi facea lui Meleagru acest serviciu mizerabil, în testament se prevedea că dacă subiectul nu-i place, îi oferă în schimb un milion de sesterți. Tiberius a preferat tabloul, pe care l-a așezat la loc de cinste în camera sa de culcare.

3. Se spune că, într-o zi, cînd dăruia o jertfă, îndrăgostit brusc de frumusețea celui care îi dădea tămîia, cu greu a așteptat încheierea ceremoniei pentru a-l trage deoparte și a-l viola, la fel ca și pe fratele lui, care cînta la fluier. Se adaugă că, ime diat după aceea, a pus să li se rupă picioarele pentru că își reproșau unul altuia această acceptare infamă.

XLV. 1. Nu se juca mai puțin nici cu viața femeilor, chiar dintre cele mai ilustre, cum s-a dovedit prin moartea Malloniei, care, în ciuda tuturor eforturilor lui de seducție, i-a refuzat în mod constant dorințele. El i-a adus acuzații, prin intermediul unor delatori, și nu înceta, în timpul acuzării, să o întrebe dacă se căiește. Dar, părăsind audierea, ea a scăpat și a ajuns acasă unde s-a tăiat cu o sabie, după ce l-a făcut cu voce tare pe Tiberiu bătrîn murdar, grosolan și dezgustător.

2. De asemenea, au fost aplaudate cu entuziasm aceste cuvinte din epilogul unei atelane, la jocurile care au fost celebrate la scurtă vreme după aceea: Un țap bătrîn linge părțile naturale ale unei capre”.

Mulți cercetori au demonstrat în chip strălucit falsitatea imaginii lăsate de cei doi istorici romani. Printre aceștia, la loc de frunte se situează și istoricul român D. M. Pippidi cu eseul „Autour de Tibère”, apărut în 1944. ”Axel Munthe” în „Cartea de la San Michele” o contestă vehement: „Cît despre sinistra legendă a lui Tiberius, lăsată posterității în „Analele” lui Tacit, i-am spus lordului Dufferin că istoria n-a săvîrșit niciodată o greșeală mai mare ca atunci cînd însemnase cu pecetea infamiei pe marele împărat, dînd crezare mărturiilor principalului său acuzator, „acel calomniator al omenirii”, cum îl numea Napoleon. Tacit era un strălucit scriitor, dar „Analele” lui sunt niște nuvele istorice, nu istorie. Întîmplător, fusese nevoit să adaoge cele douăzeci de rînduri despre orgiile din Capri spre a întregi imaginea tipică a tiranului, așa cum îl vedea școala retorică din care făcea și el parte. (…) Chiar urmașul lui, cu atît mai mediocru, Suetonius, își începe cele mai dezgustătoare istorisiri cu observația că „abia face să fie povestite, și mai puțin încă să fie crezute”. Înainte de apariția „Analelor” – optzeci de ani după moartea lui Tiberius – nu exista în istoria romanilor om politic cu reputație mai bună și mai stimat pentru viața-i curată și nobilă ca bătrînul împărat. Niciunul din diverșii istoriografi ai lui Tiberius – dintre care cîțiva contemporani cu el, care avuseseră prilejuri atît de bune să audă toate clevetirile gurilor rele din Roma – nu pomenește o vorbă despre orgiile de la Capri. (…) Și Voltaire înțelesese îndată că povestea orgiilor de la Capri era inadmisibilă din punct de vedere al filologiei științifice. Tiberius era într-al șaizeci și noulea an al vieții cînd se retrăsese la Capri, avînd faima unanim recunoscută a unui om de o moralitate desăvîrșită, neatacată chiar de cei mai înverșunați dușmani ai lui. Să pui ca diagnostic o sinistră demență senilă este exclus, deoarece toți istoricii sunt de acord că bătrînul a avut mintea întreagă și sănătoasă pînă la 79 de ani cînd a murit. De altfel, cei din neamul lui Claudius nu purtau în vinele lor nebunia ereditară, ca cei din familia Iulia. A trăit pe insulă o viață de bătrîn singuratic, cîrmuitor ostenit al unei lumi necruțătoare, sumbru idealist, cu inimă frîntă și amărîtă – un ipohondric, cum s-ar spune mai degrabă în zilele noastre – c-o minte sclipitoare și un rar simț al umorului, ce-au supraviețuit credinții lui în oameni”.

Antonio Spinosa istorisește că într-o vreme autoritățile din Capri credeau imaginea lui Tiberiu lăsată în posteritate de Tacitus și Suetonius.

Placa din Piazzetta îmi spune însă că azi autoritățile nu numai că n-o cred, dar mai mult polemizează cu ea.

Despre simplii cetățeni nu pot spune nimic. N-am intrat în discuție cu nici unul despre „peștișorii” lui Tiberiu.

Nu e prea greu de înțeles de ce.

 

Te-ar putea interesa și: