Mişcările revoluţionare care au cuprins, din decembrie, Tunisia, Egiptul, Libia şi Siria au pus capăt izolării Turciei în lumea arabă şi l-au propulsat pe premierul turc în postura de "erou".
Astăzi, singura care pare să ştie că Orientul Mijlociu nu mai este acelaşi este Turcia. Ţările arabe au nevoie de un lider - un erou prin care să-şi poată striga nemulţumirile. Democraţia vestică împrumutată forţat nu poate juca rolul conducător.
După Anglia şi Franţa este rândul Turciei să îşi încerce norocul. Ankara le propune arabilor o altă faţă a democraţiei, una care să poată înlocui autoritatea dictatorului. Transformarea Turciei într-un model spiritual al mişcărilor populare din Tunisia, Egipt, Libia şi Siria îi îngrijorează, cu siguranţă, pe cei care îşi asumaseră deja succesul revoluţiilor.
În timp ce Nicolas Sarkozy şi David Cameron încercau să ofere legitimitate acţiunilor NATO în faţa poporului libian, premierul turc Recep Tayyip Erdogan câştigase, în doar câteva zile, susţinerea revoluţionarilor din Tunisia şi Egipt.
Discursul adoptat de cabinetul de la Ankara în ultimele luni nu este decât urmarea schimbării strategiei în ceea ce priveşte politica externă a Turciei în Orientul Mijlociu. Un soi de neo-otomanism moderat. Recep Erdogan le propune arabilor modelul turcesc: democraţia care nu neagă puterea islamismului. Erdogan devine astfel "eroul" primăverii arabe, iar Turcia noul "far" al democraţiei în Orientul Mijlociu.
"Fraţii arabi"
După izbucnirea conflictului diplomatic turco-israelian, la începutul lunii septembrie, Turcia a redevenit un actor central în conturarea viitorului Orientului Mijlociu. Preluarea discursului iranian anti-israelian şi încercarea înlocuirii Siriei ca putere regională fac din cabinetul lui Erdogan un pericol la adresa stabilităţii mondiale. Imperiile se construiesc prin cuceriri, iar Istanbulul pare hotărât să îşi recâştige prestigiul de odinioară. Premierul turc a devenit deja simbolul acestei politici.
Într-un aşa numit "tur al primăverii arabe", realizat în Egipt, Tunisia şi Libia, Erdogan a primit încuviinţarea "fraţilor arabi" - cu urale şi strigăte de bucurie - de a le conduce "revoluţiile".
În acest context, îngrijorarea Washingtonului este de înţeles. Turcia, până mai ieri un subordonat de încredere al Statelor Unite, îşi vrea independenţa şi, mai mult, vrea să preia singură puterea în Orientul Mijlociu. Cheia succesului pare să fie la îndemâna liderilor turci - o cruciadă purtată împotriva Israelului şi "câştigarea" statelor arabe de partea sa.
Într-un discurs istoric la Cairo, în faţa miniştrilor de externe arabi, Recep Erdogan a pus capăt izolării Turciei în lumea arabă, alăturându-se taberei pro-palestiniene, spre încântarea auditoriului: "Trebuie să îi ajutăm pe fraţii noştri palestinieni. Cauza lor este cauza demnităţii umane. Este timpul să ridicăm steagul palestinian la sediul Naţiunilor Unite". Revitalizarea vechiului conflict israeliano-palestinian devine încă o armă în jocul periculos al Turciei.
Mai mult, Erdogan a proclamat în acelaşi discurs că steagul palestinian este "simbolul dreptăţii şi păcii în Orientul Mijlociu". Să fie iluzia vechiului imperiu cea care îi dă curaj Ankarei?
<iframe width="560" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/Djqo1s7pry8" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>
"Copilul răsfăţat" al Americii?
Atât Uniunea Europeană, cât şi Statele Unite au refuzat până acum să ia în considerare declaraţiile belicoase ale liderilor turci. Ar trebui Occidentul să se opună rapid agresivităţii Turciei? Aceasta este o întrebare la care Istanbulul nu a aşteptat un răspuns. Implementarea noii strategii în Orientul Mijlociu a început odată cu escaladarea tensiunilor turco-israeliene, provocate de incidentul de la bordul navei Mavi Marmara din 31 mai 2010.
Deloc surprinzător, refuzul anunţat de Tel Aviv de a-şi cere scuze şi de a plăti despăgubiri familiilor celor nouă victime rezultate în urma atacului israelian asupra Flotei pentru Gaza a fost pretextul aşteptat de Ankara pentru a porni ofensiva împotriva statului evreu. Expulzarea ambasadorului israelian şi suspendarea tuturor înţelegerilor bilaterale militare turco-israeliene au arătat lumii întregi că Turcia ştie cum să se joace cu focul fără să se ardă.
"A venit vremea ca Israelul să plătească pentru că se crede a fi deasupra legii", ameninţă Ankara, adăugând că acest "copil răsfăţat" al Americii se va confrunta de acum înainte cu "determinarea turcă". Dar cine este de fapt acest "copil răsfăţat"? Într-adevăr, Statele Unite fac tot posibilul pentru a împiedica recunoaşterea statului palestinian, susţinând în continuare poziţia Tel Aviv-ului. În acelaşi timp, însă, tot America este cea care preferă să lase drum liber Turciei în ţările arabe post-revoluţionare. Mai mult decât atât, administraţia Obama îi confirmă sprijinul prin semnarea unui acord privind amplasarea pe teritoriul turcesc a unui sistem radar defensiv american. <iframe width="560" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/senmnCM-ZV8" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>
Quo vadis, Turcia?
La numai o zi după ce preşedintele francez şi premierul englez au fost primiţi cu speranţă de Consiliul Naţional de Tranziţie, a venit rândul lui Recep Erdogan să fie primit în aplauzele libienilor. Liderul turc s-a plasat în fruntea mişcărilor populare arabe, atât în rolul eliberatorului, cât şi al justiţiarului. Pasul final a fost făcut atunci când, trecând cu luciditate peste parteneriatul cu Bashar Al-Assad, el a atacat regimul de la Damasc: "Conducătorul sirian îşi persecută poporul şi nu poate fi lăsat să continue acest lucru. Era autocraţiei s-a terminat. Acum putem vorbi despre puterea poporului."
Să fie Turcia cea care se va bucura de "puterea poporului" într-un Orient Mijlociu militarizat? Vestul nu vede spre ce se îndreaptă Turcia. Cel puţin pentru moment. "Trebuie să-i ajutăm pe fraţii noştri palestinieni. Cauza lor este cauza demnităţii umane. Este timpul să ridicăm steagul palestinian la sediul Naţiunilor Unite." RECEP TAYYIP ERDOGAN, premierul turc