„Se atribuia Majestății sale regelui, încă din momentul în care s-a întors, după patru ani de absență și după ce a fost osîndit de partidele politice la pribegia pe viață și la interzicerea de a intra în țară zece ani – intenția amnistiei. Silite de necazul public, diverse guverne au acordat de la război încoace din ea cîte un crîmpei. Curajul unei amnistii întregi nu l-a putut avea nici un guvern, din pricină că oamenii fără inimă, fără dragoste și fără creștinătate ai teatrului politic, s-au temut de otrava și imbecilitatea agresivă a rîndașilor din jurul fostului Partid Liberal, a căror nerozie confundă dușmănia cu autoritatea și mustrarea cu eternizarea pușcăriei. Am avut în Regență pe șeful duhovnicesc al țării și el nu și-a adus aminte de suferința nimănui și nici de răstignirea Celui în numele căruia a purtat veșminte frumoase și o cîrjă cu șerpii de aur.

Maiestate, toată lumea în țara ta are nevoie de o iertare, și cei morți și cei ce sînt încă în viață, și cei reputați vinovați și cei socotiți nevinovați. Datoria, dacă se poate pomeni o vorbă atît de aspră pentru meschinăria timpului nostru, nu și-a făcut-o nimeni întreagă, decît din întîmplare; întîi, pentru că oamenii sunt de carne și nu de metal și nu de idee, și al doilea pentru că românii sunt ceea ce sînt, români chinuiți și români iertători, cum îi cunoaște trecutul întreg, în care n-au putut încăpea două lucruri: pedeapsa cu moartea și crima politică, indicații definitive pentru a fi judecați de orice popor și de orice civilizație, fie cît de veche și de strălucită.

Și dacă, pe de o parte, fiecare stăpîn și conducător a greșit, pe de altă parte nici slugile n-au greșit niciodată de tot, sau în orice caz greșeala lor nu poate fi socotită ca un asasinat. Nici miniștrii n-au fost miniștri întregi, nici patrioții n-au fost patrioți întregi, nici dezertorii dezertori întregi, nici trădătorii trădători întregi. Toți au nevoie de o iertare și mîna ta tinerească este așteptată să mîngîie cărunțimea părinților și capetele copiilor noi – pentru ca, și din holde și din ocne, toate însuflețirile să se ridice către tine și să nu fie la punerea piciorului tău drept în scara lui Vodă Mihai Viteazul, nicăierea nici o mîhnire.” (Tudor Arghezi, Amnistia, Bilete de papagal, 29 iunie 1930)

Constituția din 1923 prevedea la articolul 88 dreptul Regelui de a da amnistie: „El are dreptul de amnistie în materie politică.”

Nu-mi dau seama ce interes avea Arghezi în decretarea unei amnistii. Presupun, judecînd după cît de ușor de cumpărat era, că-i sugerase cineva să scrie asta. Publicistul e chiar din prima zi a venirii lui Carol al II-lea un fanatic susținător al Regelui, atingînd nu de puține ori mizeria morală prin atacarea Liberalilor și preamărirea lui Gheorghe Brătianu, cel care îi face jocul Monarhului prin dizidența la PNL. Chiar de Arghezi rugat, Carol al II-lea nu va da nici o amnistie. De ce? Întrebare legitimă dacă ne gîndim că la vremea respectivă România nu era sub controlul Uniunii Europene.

 

*

Despre averile dobîndite pe căi necinstite

Din Publicistica imediat postbelică a lui Arghezi, din care tot citesc fără s-o mai termin, rețin, pentru actualitatea sa postdecembristă, un fragment din tableta De ce se teme toată lumea, Adevărul, 1 noiembrie 1946, despre averile dobîndite pe căi necinstite:

„Se va hotărî odată şi odată, vreo gazetă, să-şi ia un rol ingrat dar reparator, să stabilească un inventar, pe care instituţia recensămîntului n-are curajul să-l întreprindă? Obiectiv şi simplu, de la obîrşii, strada lor, numărul şi imobilul cutare. Cine a clădit-o, din ce avere, cine a cumpărat-o. Ce funcţie şi salariu avea cumpărătorul la momentul dat. Foaia de zestre a nevestii. Curriculum.

S-ar descoperi ceea ce ştie fiecare, însă pe date clare, pe documentul elementar al cifrelor şi evenimentelor comparate – şi atunci bandiţii gentili, care au traficat cu o sarcină publică şi cu bugetul, n-ar mai putea să fie ocrotiţi, împotriva funcţionarului cinstit, a subalternului redus la mizerie şi a ziaristului conştient de o misiune adevărată, de o lege a calomniei destinată să înăbuşe strigătul conştiinţei sau să derive o fracţiune din avuţiile furate cu meşteşug, pe tangenta unui şantaj de presă.

S-ar obţine din confruntarea datelor materiale, limitele precise între care a jucat inexplicabilul, continuu prezent între concetăţeni, cu un gol cît o prăpastie fără fund. S-ar explica blănurile, mătăsurile, bijuteriile doamnelor, care purtau mai înainte ciorapul cîrpit, apartamentele, mobilele, icrele negre, şampania, cheltuielile de sute de mii de lei la un tacîm de restaurant – adică tot ce ofensează zi cu zi, ceas cu ceas, munca, speranţa şi răbdarea, mereu comprimată a cetăţeanului, spectator neputincios. Problema socială ar înceta subit să mai fie o problemă de sociolog, de economist, de doctrină şi de om de stat, devenind o problemă de procuror şi Parchet.

Dar această acţiune cere acea libertate de presă integrală şi reală de care se teme, de vreo douăzeci de ani încoace, toată lumea.”

Tudor Arghezi n-avea la vremea respectivă o gazetă la dispoziție. Publica zilnic în Adevărul, nu fără dificultăți cu cenzura ziarului și cu cenzura propriuzisă, urmărit deja cu țeava puștii de vînătoare de către comuniști. Provocarea lansată presei din vremea lui a căzut în gol. Nu doar pentru că lipsea libertatea presei. Sub deja regimul comunist, oficialitățile erau interesate ca presa să arate, demascînd, originea dubioasă a averilor pe care plănuia deja să le confiște. Nici un ziar nu s-a apucat de o astfel de întreprindere, pentru că, pe de o parte, presa regimului se concentrase pe publicistica de afiș propagandistic, iar presa cît de cît independentă se temea că o astfel de demascare ar fi făcut jocul comuniștilor. După decembrie 1989, parvenirile semnalate de Arghezi, de la nevasta cu ciorapii cîrpiți la amanta cu jartiera cu diamante, sînt cu sutele. Cine ridică mănușa aruncată de Arghezi presei românești în urmă cu peste șapte decenii?

 

*

Despre convertirile de peste noapte La trecerea de la un regim la altul, mai precis, de la regimul antonescian la regimul zis democratic de după 23 august 1944, publicistul Arghezi constată cu amărăciune că foștii s-au convertit peste noapte de la verde la roșu. Prilej de lăsa posterității un citat valabil în toate împrejurările, în care un regim ia locul altuia:

„Slugile din instituțiile regimului de ieri, acelea care au fost agenții de toate treburile ai tuturor turpitudinilor, au rămas neclintiți, transformați, cu facilitatea specială a facultății de a fi lichea și lingău, în oameni noi. Lichele trebuie și ele să mănînce, incontestabil: porcii nu pot să slăbească, pentru că s-a schimbat moșierul – dar li se dau porcilor îndeletniciri și hrană la o parte, pe undeva, pe lîngă grajduri și băligar.” (Tudor Arghezi, Spectacolul continuă neîntrerupt, în Bilete de papagal, 28 ianuarie 1945).

 

Te-ar putea interesa și: