Evenimentul Zilei > Actualitate > Tristele poveşti din adâncul Lacului Morii
Tristele poveşti din adâncul Lacului Morii

Tristele poveşti din adâncul Lacului Morii

În anul 1986, sute de case din fostul cartier Crângaşi au dispărut sub lamele buldozerelor, iar în locul lor, din voia tovarăşului, s-a născut o lume nouă.

Într-un bloc din Calea Crângaş i, o lume înghiţită de apele Dâmboviţei în urmă cu mai bine de 20 de ani prinde cheag prin poveştile oamenilor. Demolările în fostul cartier Crângaşi din Capitală, necesare amenajării Lacului Morii, au lăsat în urmă doar fotografii şi amintiri despre o stradă Crângaşi, despre Biserica „Sfântul Nicolae“ şi despre popa „Gât-strâmb“.

Foştii stăpâni ai caselor, expropriaţi în 1986, şi-au părăsit grădinile bogate şi au fost îngrămădiţi în cutiile de chibrituri amenajate cu grijă de comunişti. Familiile Briciu, Benţea, Ţacă, Bălăceanu şi Marin îşi întind acum braţele peste balcoane şi împing aerul cu degetele înspre un rond de flori, un dud sau un pod peste apă, singurele repere pe care le mai au atunci când vorbesc de casa părintească.

Muncitori de Sfinţii Constantin şi Elena

Anul 1986. Abia se desprimăvărase. Copacii mijeau a floare şi procuratura cu armata au luat la săpat lăcaşurile sfinte. S-a dat ordin ca fiecare localnic să-şi dezgroape morţii şi să-i mute la cimitirul din Giuleşti Sârbi, unde gropile săpate de deţinuţi îşi aşteptau noii „chiriaşi“. „A fost o nenorocire“, îşi aminteşte Gherghina Briciu. „Noi am avut şapte morţi pe care i-am cărat. Cine nu a reuşit să-şi scoată neamurile din groapă i-au lăsat acolo şi armata a turnat o placă de beton peste.“

Două luni au muncit groparii, zi-lumină. Scoteau mortul, venea procurorul, rudele îl identificau cum puteau, iar apoi, răposatul lua drumul noului loc de veci. „Au adus şi sicrie mai vechi şi mai noi“, spune şoptit Ioana Benţea. I-a ieşit nepoata în pragul uşii, că ar povesti ea mai multe cum s-au îmbolnăvit oamenii de inimă şi de ficat, după ce şi-au cărat morţii şi au văzut ce-au văzut. Apoi au urmat demolările serioase. Prima dată, Biserica „Sfântul Nicolae“.

Era 21 mai, 1986, de Sfinţii Constantin şi Elena. De dimineaţă, maşinile de la armată au început să dărâme. O parte din mobilier a fost dus la biserica de pe strada Flămânda, iar o alta – la cimitirul de la Sârbi. În două luni n-a mai rămas nimic în picioare, nici urmă de cruce, mormânt sau turlă de biserică. Doar vechiul drum, şoseaua Crângaşi, care se înfunda cu cimitirul, iar acum era cale de acces pentru utilajele grele.

Cum s-a măturat strada Crângaşi

În lama buldozerelor au urmat casele. Cartierul Crângaşi, care cuprindea peste 400 de gospodării, a început să piardă din acoperişuri. Peste noapte, oamenii s-au trezit cu unul Irimia, „bărbat înalt şi solid“, care se oprea din poartă în poartă şi striga peste gard să se elibereze, din voia statului, toate casele. Familiile s-au pus pe adunat.

„Atunci nu era timp de vorbe şi crâcnit. Dacă te puneai cu ei, te-mpuşca. Nu te lăsau să scoţi din casă decât lucrurile. Stăteau la poartă şi te aşteptau, nu care cumva să iei soba acasă“, gesticulează tanti Gherghina. Şi-au strâns hainele în boccele şi-au „aruncat“ mobila în căruţe sau în maşini. Apoi au aşteptat repartiţiile. Aşa au făcut toţi: Pălică Cherchez, Vasilescu de pe Breaza, Ţacă, Stroe, Simionescu, Botinii şi alde Breciu. Toţi au primit apartamente la bloc, pe chirie. Unde a vrut administraţia. Mulţi dintre cei vârstnici s-au îmbolnăvit de supărare şi s-au stins în câteva luni.

„A murit de inimă rea. S-a stins ca o lumânare după şase luni, după ce i-au dărâmat comuniştii casa“, povesteşte Claudia despre bunicul său. Lucrările de demolare au început de la margine şi au înaintat spre centru. Încet, încet, au dispărut şi casele ţiganilor de pe Colonia Băncii, „Dumnezeu mai ştie de ce îi spunea aşa movilei!“. Au dispărut şi stânele unde Claudia mergea cu bunică-său să-şi cumpere miel de Paşte, de la ciobanii din Teleorman. S-a sfărâmat sub şinele utilajelor şi sărăria unde păşteau animalele şi măcăiau raţele vara. În câteva luni au măturat tot. Până şi strada Crângaşi.

Apoi strada Agnita

Radu Marin dă cu undiţa în apă şi-şi întinde braţul gros peste apa limpede. „Vedeţi unde e pontonul ăla? Ei, acolo a fost casa mea.“ Pe strada Agnita, gospodărie frumoasă şi o grădină de 5.000 de metri. „Când a venit Ceauşescu, făcea când cu stânga, când cu dreapta prin aer, înspre case“, şi bărbatul îşi desface braţele ca spiţele unei umbrele. Pe strada Agnita au ajuns cu demolările până la numărul 80. Ei au fost la 79. A pierit casa lui Domnica, a lui Lazăr, Sorsa, Olaru, a lu’ coana Lenuţa şi Borşu, a lui nea Stănică, apoi a lor. Şi gata!

„Înspre parc, acolo e casa noastră“

În locul vechiului cartier de odinioară, acum e apă cât vezi cu ochii. Zecile de mii de tone de Dâmboviţă şi placa de beton ţin sub „picioare“ zarva copiilor, mirosul de băutură din cârciuma lui Ţugurică, malurile sălbatice ale Dâmboviţei şi slujbele lui popa Câmpeanu, zis şi „Gât-strâmb“.

„Casa noastră era exact acolo unde vedeţi rondul acela de flori.“ Ioana Benţea ridică braţul peste balustradă şi infige aerul rece cu degetul arătător înspre parcul din faţa blocului. „Aveam doi tei frumoşi în faţa curţii. Când au venit să o dărâme cu buldozerele, îi vedeam pe ţigani cum ne tăiau copacii pentru foc. Nu am fost o familie bogată, dar am muncit şi noi cât să avem toate cele trebuincioase.“ La apartamentul de deasupra, o altă femeie repetă acelaşi gest.

„Înspre parc, acolo era casa noastră.“ Din gospodăria de odinioară a Ioanei Ţacă a mai rămas o palmă de ciment. La umbra unui dud noduros, iarba face hopuri în pământ şi trasează timid centura casei. Acum, dacă ar săpa în pământ, ar da de pivniţa mare pe care a făcut-o cu greu unchieşul. „Da’ cine-ţi dă voie?“

În audienţă la Manea Mănescu

Încet, încet, au fost măturate toate, toate. Au trecut buldozerele şi pe strada Crivina, şi pe Nucşoara. A urmat Saidac şi apoi Căpitan Mărgărit. La numărul 3 avea casă familia Benţea, după aceea Caracalean, Sebastian şi coana Maria, Mangu, Băzăran. Tot atunci a dispărut şi La Fraieru’, un restaurant aproape de intrarea pe Ciurel.

„Ne-au mutat pe toţi. Dar eu nu am vrut să mă duc unde au hotărât ei“, spune doamna Benţea. În noiembrie 1986, la poarta femeii a venit inspectorul Tarbă, responsabil cu demolarea. „A zis că trebuie să ne mutăm pe Mărgeanului. Eu i-am spus că nu mă duc acolo, că nu mă aruncă unde vrea el.“ Bucureşteanca şi-a luat actele la subsoară şi a luat direcţia Comitetul Central. A primit-o Manea Mănescu. „Mi-a zis. «Femeie, ai curaj să scrii tot ce-ai spus aici?». I-am scris vreo patru pagini, iar după aia mi-a zis. «O să te anunţ când se rezolvă treaba».“

După trei săptămâni a venit o hârtie prin poştă, prin care era anunţată că a primit casă în apropiere. Alături de ea şi familiile Ţacă, Briciu şi Bălăceanu. Din când în când, pe scara blocului, vecinii se mai adună şi îşi creionează din amintiri povestea: iarna, cum se trăgeau cu săniile, Dâmboviţa sălbatică şi grădinile cu flori, primăvara.

Doar nea Bălăceanu de la trei nu vine la întruniri, că e bătrân şi nici nu-l mai ajută urechile. În plus, nu mai are nici speranţe că o să primească despăgubiri de la stat pentru casa mare şi terenul luate de comunişti pe nimica toată. „Le-au înghiţit pe toate apa Dâmboviţei şi buldozerele lui Ceauşescu.“

IDEOLOGIE

„Jurnal de constructor“

Amintirea lucrărilor „excepţionale“ de la amenajarea lacului (14,7 milioane metri cubi şi 240 hectare luciu de apă) se regăsesc înşiruite „modest“ în lucrarea „Dâmboviţa, magistrala albastră a Capitalei“. Se vorbeşte despre buldozere, spirit muncitoresc, echipe strălucite şi geniul nemaiîntâlnit al tovarăşului.

Nu se aminteşte nimic despre demolarea unui lăcaş de cult, distrugerea unui cimitir şi exproprierea a zeci de familii. „Lucrările au început la Lacul Dâmboviţa (n.r. – Lacul Morii) în primele zile ale lunii iulie 1985. Astfel a avut loc defrişarea zonei şi dezafectarea unor locuinţe insalubre, familiile de aici fiind mutate în apartamente noi, în cartierele învecinate. (…) Erau discuţii multe şi frământări, mai toate pe teren, pe locul fierbinte, unde zumzăiau uriaşe buldozere şi autobasculante. Se prindeau idei din zbor şi se finisau cu proiectanţii. (…)

Oamenii întreprinderii se adunau, dar se adunau cu mare grijă şi discernă mânt. Uşi largi deschise nu se găseau decât pentru cei care dovediseră că erau vrednici constructori, că ştiau să lucreze cu apa şi pământul, că le cunoşteau legile şi că aveau, înainte de toate, conştiinţă muncitorească, spirit revoluţionar.“

"PROTEST"

Gluma de prostgust împotriva tovarăşilor

„În două luni, din Cimitirul «Sf. Nicolae» s-au mutat 11.000 de morţi“, povesteşte părintele Lucian. ADP-ul de atunci s-a ocupat de această lucrare şi se spune că muncitorii erau mai mult beţi decât treji. Nimeni nu anunţase când va fi demolată biserica. Pe 21 mai, de Sfinţii Constantin şi Elena, când preotul Boerescu a venit să slujească i-a găsit pe muncitori cocoţaţi pe acoperiş.

„Era ca pe front. Securitatea, de jur-împrejur, nu putea spune nimeni nimic“, povesteşte părintele Lucian. Peste cimitirul din Crângaşi, fost cimitir de ciumaţi, s-au turnat timp de şase luni plăci de beton, una după alta.

Se zvoneşte că, după ce au dat drumul la apă, pe lângă insula de agrement apăruseră două sicrie cu fotografiile lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. A fost zarvă mare, dar nimeni nu a descoperit cine pusese la cale „gluma de prost-gust împotriva tovarăşilor“.

Publicat in categoriile: Actualitate
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: