La poalele Munţilor Ciucaş, sub o poală de pădure care ascunde poveşti cu haiduci, imediat ce am trecut apa Buzăului pe un pod suspendat pe două odgoane, pe care abia au loc să treacă doi oameni unul pe lângă celălalt, am dat de un oraş cu floare de tei. Oraş adevărat, cu străzi şi case, cu frizerie, cu poştaş şi două fete cu comportamentul indecent.

Pe hartă arăta că locul ar fi trebuit să fie gol. Sau, mă rog, ar fi trebuit să fie o poiană foarte verde şi podul acela micuţ, legănat, îngust, care părea să se rupă sub paşii mei, deşi călcasem pe el cu grijă mare. Nu de teamă că am să cad în apă, pentru că aici Buzăul este foarte puţin adânc, îngust şi repede ca un râu de munte. Ci ca să nu fac zgomot, pentru că la capătul dinspre care venisem al podului era un afiş mare: „Ţinutul zimbrilor”. Plus imaginea fioroasă a celui care, alături de urs, este cel mai mare şi mai frumos animal din munţii noştri. Şi când acolo, am dat de un oraş, mirosind puternic a tei. Şi în loc de pajişte, m-am plimbat pe strada Popa Nan, către Hala Traian şi apoi am luat-o pe la Foişor şi am ajuns la Poşta Vitan. Ce-i drept, deosebirea faţă de străzile din Bucureşti cu acelaşi nume exista şi era una esenţială: nu erau bănci. Oamenii stăteau de-a dreptul pe nişte baloţi de paie, ca nişte agricultori veniţi la o serbare câmpenească.

La un moment dat, am dat şi de Miruna. Cum care Miruna? Dragă, Miruna, cea care şi-a uitat la mine cămaşa de noapte. Aia cu blugii rupţi la spate. De şi-a luat, când a venit din practică, bluză pepit de la Bucur Obor. Ce fată minunată. Cândva, eram cât pe ce să renunţ la votcă pentru ea. O minune de femeie. Umeri fragezi, zâmbet diafan, dar neştiutoare. Cine oare îţi va spune ţie, cât poate iubi un huligan şi cât de supus poate să-ţi fie. Să-i fi dat floarea de colţ pe care o aveam în mână? Floare de lumină lină, zâmbet cald de dimineaţă…

Se răcorise bine deja. Nu mai mergea să stau în tricou. Mi-am luat un hanorac pe mine. Unul pe care îl am din liceu şi care are pe el, aproape de poale, două găuri cu marginile arse, urme de la ţigările pe care pe atunci le fumam palmate, să nu mă vadă profesorii. În oraşul acesta, unde polul frigului în România este la numai câţiva kilometri, când s-a lăsat soarele în spatele pădurii, părea că nu mai este miez de vară, ci sfârşit de primăvară. Adică de antiprimăvară, mai degrabă. Deşi final de iulie, parcă abia acum urmau să vină din patriile calde, cocorii toamnei ce trecu şi, înfiorat, mi-am dat seama că la mine-n suflet este vifor, şi vin nebuni să facă schi.

Când m-am aşezat şi eu, obosit de plimbarea până la Poşta Vitan, pe unul dintre baloţii de paie unde o doamnă foarte amabilă, pe care mi s-a părut că o cunosc demult, din liceu, mi-a făcut loc să mă aşez şi să mă adihnesc, mi-am dat seama că sunt rănit. Aveam în piept, un glonte de argint. Periculos de aproape de inimă. Se făcuse frig şi târziu şi totuşi, nu ştiu de ce, puteam fericit să fiu. Apoi am privit-o pe doamna de lângă mine şi am simţit că-şi lasă tandru capul pe unărul meu şi am înţeles. În noaptea lumii să te alint, iubo, glonte de argint. Nu mă înşelasem. Era fata din liceu.

Timid, am invitat-o la Hanul lui Manuc, pentru o cafea turcească şi-o clătită, şi, de ce nu, şi la o cană cu vin. Acolo, de cine dau. De Mircea Vintilă. Era tare emoţionat. În drum spre încoace, trecuse pe la Barajul de la Siriu, unde fusese tânăr stagiar, repartizat după ce terminase facultatea. Nu era singur, ci cu Vasile. Cu Vasile Şeicaru, care avea o faţă de parcă aducea Antiprimăvara. Zicea că el este primarul oraşului cu floare de tei, prin care ne plimbam. Şi, ca orice oficial, ne-a ţinut şi un discurs. Ce-i drept, scurt: „Nu vă lăsaţi amăgiţi!” Apoi, printre copaci, a apărut, cu o puşcă în spate, Victor Socaciu. Venea direct către noi. I l-am părât lui Marius Baţu: „Marius, ăsta a ucis o pasăre în zbor”.

Ne-am luat la ceartă. Marius că nu, Victor n-are nici o vină, el este cel care a tras cu praştia-n ea şi-a lovito. Ca să ne împăcăm, Ducu Bertzi ne-a dat câte o floare de colţ. Până la urmă ne-a lămurit Victor, care ne-a spus că puşca lui are doar un singur glonț. De argint. Şi aşa m-am lămurit de unde eram rănit.

M-am uitat la fata de lângă mine, colega de care eram îndrăgostit nebuneşte în liceu.

Iubito, glonte de argint! „Vama de la Munte” – Festival naţional de folk, 27 – 28 iulie, Vama Buzăului, Judeţul Braşov. Au participat: Trupa CalenDar, Cristi Dumitrașcu, Florin Săsărman & Vali Șerban, Marius Bațu, Mircea Vintilă, Vasile Șeicaru, Adi Bezna, Grupul Ecoul (Magda Pușcaș, Sorina Bloj), Fără Zahăr, Victor Socaciu

Aşa scria pe un afiş, la capătul cestălalt al podului care se legăna, când am trecut înapoi apa Buzăului, şi am ajuns în parcare. Plină ochi.

Unde dracu’ mi-am lăsat maşina?