Cu căciula într-o mână, cu bunda sub braț și cu un vraf de hârtii dosite într-o țiplă în cealaltă mână, asudat de parcă atunci răsturnase cu spatele coșul căruței plin cu sfeclă furajeră, aștepta, nici el nu știa ce anume, pe treptele de la upu.
Lumea se scurgea pe lângă el, neatentă la rugămințile sale. I-am ridicat de pe jos țipla ce i-o furase vântul, i-am îndesat-o în buzunarul de la piept, dând să plec. Din ochi mă rugă ceva. Mare lucru, nu: să-i arăt cum poate ajunge la un anume ghișeu.
L-am luat de braț, l-am condus pe un hol, apoi s-a încolonat cuminte la coadă. Se chinuia să tragă bunda pe el, o mânecă-i rămăsese pe-afară, de la Colțea, de unde-l adusese salvarea nu prea avusese vreme să se aranjeze, se scuză.
Dumitru și nu mai știu cum îi era numele, trecut de 70 de ani, după ce m-am binoclat pe o hârtie ce-i tremura în mână. Aveam cunoștințe comune, pe Gheorghiță de la Florica și s-a bucurat de parcă și-ar fi găsit vaca rătăcită de cinci zile prin țarnă.
După vreo oră, dau de el tot pe aceleași trepte. Mătura cu ochii obosiți lumea în căutarea unui ajutor. Nu cunoștea Brăila, voia să ajungă la alt spital ce-i fusese recomandat. L-am luat de braț, ajutându-l să urce într-un „8”, cu care mergeam și eu o postață de drum, explicându-i unde trebuie să coboare. Și de unde să ia alt microbuz care să-l lase la autogară.
Am citit în privirea-i secătuită că aș face mare pomană cu el de l-aș putea însoți. N-avea de unde ști că la școală clopoțelul nu așteaptă. Stăteam așa, în cumpănă, neștiind ce să fac, când, de lângă noi, un cetățean „de bine”, atent la convorbirea noastră, mă salvă: „Nici o grijă, tataie, eu tot acolo merg, da` mai întâi trebuie să rezolv ceva, cinci minute, atât durează. Mă aștepți pe trepte...”
Recomandările noastre
