Un drum cu CFR-ul, la clasa a II-a, între București și Severin, i-ar fi putut da idei de un reportaj lui Geo Bogza sau Brunea Fox. Personaje fabuloase sunt la tot pasul și te ciocnești de ele zilnic. Cu toţii le cunoaștem , dar puţini le observăm.

Ora 6.32 dimneaţa. Trenul IR 1591 părăsește, cu o întârziere de un minut Peronul 1 al Gării de Nord. De fapt e fostul accelerat rebotezat, pompos, InterRegio, care pleacă din București către extremitatea vestică a Olteniei, Drobeta Turnu Severin. Are escale în Videle, Roșiorii de Vede, Caracal, Craiova, Filiași, Strehaia și Balota. Dacă vagonul de clasa I e pe jumătate gol, cele două de-a doua sunt ticsite. Majoritatea călătorilor sunt navetiști care ori merg acasă, ori se duc la muncă și ceferiști care au bilete gratuite pentru călătoriile dinspre și înspre locul de muncă. Mirosul de transpiraţie cu care e îmbibată mușamaua scaunelor pică greu la lingurică, la ora aceea matinală, celor cu ficatul mai sensibil. Aerul condiţionat care, în gară, transformase trenul într-un congelator se oprește după un sfert de oră.

 

Expoziţiunea.Trei „nași” la trei vagoane

Unul din cei doi „nași” trage cu sete dintr-un chiștoc înainte să fluiere de plecare: „Normal n-ar trebui să avem întârziere, da’ mecanicu ăsta e cam molâu..., așa că nu se știe”. În vagonul 1, aflat la coada trenului, în fapt un fel de bou-vagon, cu câte trei compartimente separate la fiecare capăt, e aproape plin. Fix în mijloc, pe șase locuri aflate faţă în faţă, câte trei de fiecare parte, s-au nimerit o cucoană între două vârste, cu un băieţel cam de cinci anișori – ambii bronzaţi, semn că vin de la mare - o pereche de vârsta a treia – în haine de vacanţă - și o fetișcană de vreo 25 de ani, frumoasă foc. Pe al șaselea loc stătea un geamantan. Fătuca respectivă stătuse cam cinci minute pe peron înainte să plece trenul, cu braţele încolăcite pe gâtul unui tatuat cu bicepși bine lucraţi. „Iubi te sun imediat cum ajung”, îi spune ea după ce-l pupă lung și senzual. „Ia, să ai pe drum”, o răsplătește „Iubi” cu două bancnote de o sută de euro scoase din buzunarul de la spate al blugilor rupţi în genunchi. Brusc, o ușă se trântește de peretele vagonului. „Nu se poate, dom’le, să mă amendeze pentru o staţie! M-am săturat de ţara asta! Gata, plec d-aci!”, e furios un blatist care a avut ghinionul să nu poată da șpagă „nașilor”, că s-a nimerit, nașpa, și un „Supracontrol”.

 

Intriga. Pasagerii de vază și gargara culturală

Până la Videle, cale de o oră, se înnoadă, repede, primele relaţii sociale. Cele două cucoane, acompaniate de bărbatul respectiv, vorbesc tare, să audă toată asistenţa. Lumea află, repejor, că cei doi vârstnici sunt ingineri pensionari, emigranţi în Gemania acum 30 de ani, care își petrec bătrâneţea călătorind pe tot globul, iar acum vin să-și vadă niște rude din Oltenia natală. Doamna cu prichindelul e și ea un fel de globe-trotter, dar nu dă prea multe amănunte despre sursa veniturilor sale. Vorbesc în același timp. Totul le pute în România.

Mai întâi atacă serviciile: CFR-ul, Taromul, chelnerii, taximetriștii, vânzătoarele etc. Nimic nu e aici ca afară. Încep, pe rând, să-și descrie experienţele turistice. Ca într-un falanster geografico-istorico-cultural ciudat amestecă destinaţii, cu nume de companii aeriene și referinţe cu rezonanţe ciudate în urechile majorităţii pasagerilor care au fost în vacanţă cel mult la Eforie sau Sovata. Sporovăiala celor trei a trezit din moţăiala matinală tot vagonul.

Desfășurarea acţiunii. Talk-show pe drum de fier

La Videle o parte din navetiști coboară, vădit frustraţi că n-au putut urmări până la capăt talk-show-ul celor trei. Care pălăvrăgeală a fost întreruptă doar de cererile insistente ale piciului care, nebăgat în seamă, cerea insistent: „Mami, vreau la pișu!”. Până la Craiova l-a dus mami de vreo șase ori la „pișu”.

Între Videle și Roșiorii de Vede am aflat, cu toţii, că cea mai bună companie aeriană a fost Turkish Airlines, dar că Emirates i-a luat faţa, că a băgat și jacuzzi pe avioane. Bali e frumos, dar prea scump, Dubaiul, deși costisitor e cam banal, Egiptul nu mai e periculos, dar nu le mai spune nimic, în America sunt prea multe restricţii, iar Canada e prea friguroasă și se mănâncă prost. Vestul Europei e și el destul de deranjant, că sunt prea mulţi arabi și, de ce nu, prea mulţi români. Se cade de acord că China este o destinaţie care trebuie neapărat bifată. Domnul concluzionează: „Chinezii au făcut Marele Zid când dacii noștri abia se dădeau jos din copac!”.

Inevitabil, după Roșiori, discuţia alunecă spre religie și politică globală. Se aduce vorba despre religiile monoteiste și disputa dintre marile puteri. Putin e diabolic, dar carismatic spre deosebire de Trump care e pămpălău, da’ zice lucrurilor pe nume. Arabii nu mai au nicio șansă, că li se termină petrolul, iar Europa va deveni, așa, ca o „bibliotecă”. Toată lumea îi ascultă cu gura căscată. Mai puţin piciul care vrea mereu la WC.

 

Punctul culminant.Langustinele, homarii și parizerul cu muștar Dijon

La Craiova, trenul se golește simţitor. Caragiale, acum peste o sută de ani, aflat în drum spre Berlin, a ajuns și el în capitala Băniei. Dar nu s-a dat jos din vagon, a privit gara de pe fereastra compartimentului său. Atunci, privind mulţimea de paporniţe cu care se burdușea trenul, a conchis: „Craiova e un oraș din care toată lumea pleacă. Nimeni nu vine, niciodată!”. Lucrurile s-au mai schimbat, dar nu prea mult.

De la plecarea din București trecuseră trei ore și jumătate. Vine vorba de mâncare. „La un hotel de cinci stele, ultra-all-inclusive, la turci, e excelent. Prima zi îţi pui de toate, de poftă. A doua zi, la fel și abia dintr-a treia devii selectiv. Io am luat cinci kile în șapte zile”, se văicărește domnul în timp ce se descalţă de mocasinii cu găurele. N-are ciorapi. Doamna cu plodul o dă pe specialităţi marine: stridii belgiene, langustine de pe Coasta de Azur și homarii de pe coasta de Est a Americii: „Doamne ce sosuri știu să facă ăia”. Discuţia le-a făcut foame celor doi pensionari. El se ridică sprinten și scoate din rucsacul pus deasupra o pungă. Ușor jenat, spune: „Mi-a fost poftă și am luat că nu am mai mâncat de multă vreme așa ceva...”. Pe măsuţa din faţa lor pune o franzelă și desface un pacheţel. Avea cam 300 de grame de parizer ţărănesc tăiat subţire. Are și un borcănel cu muștar, dar nu de Tecuci, ci franţuzesc, de Dijon. Copilul devine brusc interesat: „Mami! Vreu parizer!”. I se dă o felie și un colţ de pâine.

 

Deznodământul. Hârtia igienicăși un „love story” oltenesc

La Filiași, doamna cu copilul coboară. Se lasă cu pupături. „Doamnă, nici nu știu cum a trecut timpul! Vă mulţumim!”, e galant expatul pensionar. Până la Strehaia, în vagon s-a lăsat o liniște asurzitoare. Parcă lipsea ceva. Cei doi bătrâni nici măcar nu s-au uitat unul la altul, darămite să-și vorbească. Ajunși în localitatea făcută celebră de Leo din Strehaia, coboară și ei. Îi aștepta o mașină să-i ducă, uneva, în Oltenia profundă. Un ceferist hâtru și-a dat cascheta pe ceafă și a concluzionat, mucalit: „Ce noroc pe noi ca ăștia, care au văzut toată lumea la lux, să meargă cu clasa a II-a, să mănânce parizer și să coboare la Strehaia!”.

Trenul a mai avut o oprire în Halta Balota, de pe dealul omonim din apropierea Severinului. Să i se verifice frânele, că urmau niște curbe de coborâre abrupte. Unul din „nași” merge în WC-ul din capătul ultimului vagon și leagă de ferestruica întredeschisă niște panglici lungi de trei metri din hârtie igienică roz. Am aflat după-aia că erau un fel de relevmente pentru mecanicul locomotivei care se uita în retrovizoarea laterală, nu cumva să-i fugă de fund trenul.

În 20 de minute, cu 60 de minute întârziere, după șase ore și jumătate, acceleratul de Drobeta a intrat, cu hârtie igienică fluturându-i la dos, în gara europeană – cu parter și trei etaje - care a costat două milioane de euro. Din tren au coborât nouă inși. Pe peron, fătuca frumușică, care tot drumul a butonat un smartphone, e așteptată de un alt bărbat: „Iubi, ce dor mi-a fost de tine. Hai acasă, că n-am dormit toată noaptea”. Oltenia eterna Terra Nova.