Traumele israelienilor din Ashkelon

Povestea unei familii obişnuite care trăieşte de ani buni sub teroarea rachetelor trimise de Hamas explică hotărârea cu care soldaţii israelieni au intrat în Gaza.

De mai bine de opt ani, sudul Israelului este singurul loc de pe Pământ în care viaţa nu se mai împarte în zile şi nopţi, ci în alarma antiaeriană, explozia de rachete Qassam şi constatarea dezastrului după impact. În oraşe precum Ashkelon, Ashdod sau Sderot, oamenii trăiesc fiecare clipă cu urechea ciulită pentru ca, la primul sunet de sirenă, să-şi poată strânge familia şi să ajungă la timp în adăposturi. Iar atacurile Hamas nu mai sunt de mult evenimente excepţionale, ci o rutină zilnică.

Cele mai importante locuri din case sunt buncărul şi sertarul în care locuitorii îşi ţin hârtiile care dovedesc că şi-au plătit impozitul special care echivalează cu o asigurare de stat contra stricăciunilor provocate de rachete. Când traiul fiecărei familii gravitează în jurul proiectilelor artizanale aruncate haotic din Gaza, se prăbuşesc nu doar casele, ci şi sufletele.

Povestea locuitorilor din această regiune este, de fapt, cheia în care poate fi citită îndârjirea cu care Israelul a început războiul contra Hamas.

Liga Europa. Hoffenheim - FCSB. Campioana României, meci în premieră cu echipa germană. Ora 19.45

Se schimbă Declarația unică pentru ANAF. Care sunt noile pretenții ale Fiscului

Casa bombardată, construită cu muncitori din Gaza

Esther şi Ely Malka sunt o familie obişnuită din Ashkelon. Esther locuieşte în oraş de când se ştie. Aici a ales să se stabilească mama sa, emigrantă româncă din Constanţa. Ely a venit ceva mai târziu, dar oraşul i-a devenit casă de 32 de ani. A cunoscut-o pe Esther, s-au căsătorit şi au început să-şi construiască o casă. Au angajat muncitori arabi, chiar din Gaza City.

Ely a pus pe picioare şi o afacere - o companie de distribuţie a energiei electrice în care s-a asociat cu un arab, iar sediul l-au ales tot în Gaza City. Toate acestea se întâmplau în urmă cu 15-20 de ani.

Acum cinci zile, casa lui Esther şi a lui Ely a fost atinsă de o rachetă Qassam, trimisă de Hamas, din acelaşi Gaza City. Între timp, a murit şi asociatul lui Ely: a făcut infarct, după ce a primit ameninţări de la Hamas.

În atacul de vineri, nimeni din familie nu a păţit nimic. Esther a apucat să intre în buncăr cu tot cu cei trei câini. „Am auzit bubuitura, am auzit şi cum s-a spart geamul şi am ştiut că e la noi. L-am sunat apoi pe Ely, care nu era acasă, să-i spun că avem un «musafir»“.

„Noi ne înţelegeam bine până prin anii ’80“

Ely, în vârstă de 56 de ani, crede că ştie cum a devenit această regiune, cândva un paradis mediteraneean, un infern. Nu din vina oamenilor obişnuiţi, care munceau împreună, ci din vina politicienilor.

„Totul a plecat de la politică. Noi ne înţelegeam bine între noi, până prin anii ’80. Arabii ieşeau când voiau din Gaza, mergeau la Tel Aviv sau veneau să lucreze aici. Nici nu ştiam unde e graniţa. După aceea, politicienii au spus că e nevoie de un acord oficial. Israelul şi OEP-ul lui Yasser Arafat au făcut acordul de la Oslo, în 1996, şi au pus graniţe. În locul arabilor, care nu mai puteau lucra aici, au venit ruşi sau români. Cei din Gaza au sărăcit şi aşa a început să câştige teren extremismul. În 2006, Hamas a câştigat alegerile şi acum lucrurile au ajuns aici.“

SUB TEROARE. Esther arată urmele lăsate de rachetele Qassam (Foto: Oana Dobre)

VIAŢA SUB TEROARE

Se sperie şi când porneşte o maşină

Esther şi Ely nu au niciun dubiu când îi întrebi dacă sunt de acord cu ofensiva militară. „Sigur că da. Este singura soluţie. Fiul meu e militar şi abia aşteaptă să plece acolo, l-au chemat acum câteva zile. Nu se mai poate aşa“, spune Ely.

Deşi jură că îi pare rău pentru copiii şi femeile care zilele astea umplu cu zecile statisticile de victime ale războiului, Esther spune că este un preţ care trebuie plătit. Se uită la pereţii distruşi şi la masa din sufragerie perforată de schije şi oftează: „Oamenilor care păţesc aşa ceva li se schimbă şi sufletul. La noi totul e legat de Qassam. De asta războiul ăsta e bun, de asta îl susţinem toţi de aici. E normal să moară şi civili în Gaza. Dar noi le aruncăm bileţele, le dăm telefoane să-i avertizăm când îi bombardăm. Ei nu fac asta“.

Ely are acelaşi pragmatism despre care recunoaşte singur că pleacă din frica de fiecare zi şi din dorinţa de a scăpa de coşmarul rachetelor: „Dacă ei au vrut Hamas, nu e problema mea. Ne pare rău că mor copiii, dar acesta e preţul războiului. Viaţa noastră e mai presus de viaţa lor“.

Stăpâna casei e sigură că ştie şi de ce a ajuns Hamas să primească votul majorităţii din Gaza, aşa cum s-a întâmplat la alegerile din 2006. „I-au ajutat pe oameni şi le-au cumpărat inima cu şcoli, cu mâncare. De-asta i-au votat. Nu i-a mai interesat că teroriştii din Hamas sunt cei mai răi. Trăiesc ca animalele şi mor fără să simtă nimic. Omoară şi alţi arabi, nu au o problemă cu asta.“

Ely şi Esther cred că în Gaza copilăria are şi o altă faţă decât a victimelor nevinovate care de zece zile sunt prezentate de presă ca victime inocente. „Multe femei îşi sacrifică intenţionat copiii acolo. Oamenii din Hamas îşi trimit mai mereu câte un copil să devină atacator sinucigaş, să se arunce în aer pentru religie. Le promit virgine pe lumea cealaltă. Dar noi vrem să trăim în linişte pe lumea asta.“

Pentru Esther, linişte înseamnă în primul rând să nu mai trăiască cu groaza rachetelor. „De trei ani, de când au început atacurile aici, la cel mai mic zgomot ne sare sufletul. Chiar şi dacă e doar o maşină care îşi ambalează motorul. Nu e o viaţă normală.“

OPINIE BIBLICĂ „Pe cel care vine să te omoare, trebuie să-l omori“

Zilele acestea, Esther şi Ely au lăsat baltă micul hotel pe care îl au în apropierea plajei din Ashkelon. De dimineaţa până seara, sunt ocupaţi să-şi repare casa. La cinci metri de casa lor este clădirea pe care a picat racheta Qassam. O altă casă, în care locuia o familie cu trei copii. „Tatăl copiilor făcea baie. Nu voia să meargă în buncăr. Până la urmă l-a luat nevasta cu forţa. Dacă nu mergea, acum era mort“, povesteşte Esther, privind la gaura uriaşă din acoperişul vecinilor.

Acum, familia a plecat din Ashkelon. Nu ştie nimeni dacă se mai întorc, dar câţiva muncitori încearcă să repare casa. „Noi nu ne mutăm de aici. Unde să ne ducem? Trebuie ca Israelul să termine cu toate astea, să şteargă terorismul de pe faţa pământului. Noi nu vrem să dispară arabii. Vrem să dispară Qassamurile şi orice preţ pentru asta trebuie plătit. Scrie şi la Biblie: pe acela care vine să te omoare, trebuie să-l omori“, este convinsă Esther.

PESTE GRANIŢĂ

Gaza City, oraşul infernului dezlănţuit

De partea cealaltă a graniţei şi a tancurilor, în Gaza City, iadul confruntărilor militare continuă să se dezlănţuie. Imad Eid, unul dintre jurnaliştii din oraş, încearcă să ne descrie dezastrul printr-un e-mail la care are acces în rarele momente în care generatorul de curent funcţionează.

Împreună cu colegii săi de la o agenţie de presă palestiniană, Imad încearcă să facă fotografii cât mai multe, prin care, spune el, poate dovedi situaţia disperată a locuitorilor prinşi în mijlocul luptei dintre Israel şi Hamas. Mare parte dintre aceste fotografii, care arată ororile războiului, sunt atât de dure că nu pot fi publicate. În acelaşi timp, pentru că jurnaliştilor străini le-a fost interzis accesul în Gaza, acestea sunt singurele dovezi asupra a ceea ce este dincolo de graniţă, chiar dacă mărturiile jurnaliştilor palestinieni sunt emoţionale şi subiective.

„O femeie însărcinată şi cei patru copii ai ei au fost ucişi luni seara. Peste 15 membri ai familiei Samoni au fost omorâţi şi foarte mulţi răniţi atunci când un tanc a tras focuri de artilerie în casele din estul oraşului. Foarte multe familii care se simt ameninţate s-au mutat în şcoli care aparţin Naţiunilor Unite“, povesteşte Imad. În opinia ziaristului, Gaza este acum o regiune ocupată.

Ieri, una dintre aceste şcoli a fost ţinta unui bombardament al aviaţiei israeliene soldat cu cel puţin 40 de morţi. „Noi vrem libertatea, iar Israelul vrea să-şi recupereze demnitatea pe care şi-a pierdut-o în 2006, în războiul din Liban, pe socoteala poporului palestinian. În timp ce vă scriu, se bombardează peste tot. Familia mea nu a găsit adăpost şi nu ştiu ce o să fac sau cum o să mai lucrez după ce se termină toate astea“, spune ziaristul.