Importanța transdisciplinarității este recunoscută intuitiv de către orice persoană care meditează puțin la starea lucrurilor. Specializarea închide omul într-o nișă, în care acumulează competențe strict pe anumite direcții, activități. Ieșirea din această limitare se poate realiza print-o abordare transdisciplinară, care ar trebui să refacă întregul și perspectiva de ansamblu asupra lucrurilor. Sistemele, ca întreg, nici nu pot fi analizate altfel decât transdisciplinar.
Acestea sunt probabil cele mai importante motive care a condus la înscrierea în Legea educației a probelor transdisciplinare la sfârșitul clasei a VI-a, a VIII-a și la sfârșitul liceului. Modul și contextul în care este introdus termenul arată că transdisciplinaritatea nu a fost prea bine înțeleasă. Ea este privită ca un fel de sinteză pe arii curriculare, nu dincolo de toate disciplinele și ariile curriculare. Cât timp ne limităm la o arie curriculară, de exemplu matematică și științele naturii, nu putem vedea întregul, sistemul, care asigură partea de „trans” din acest termen.
Ca să fie clar, să vedem un exemplu concret. În tehnologie sunt integrate disciplinele din aria curriculară matematică și științe în fiecare dintre specializările clasice, mecanică, electronică, automatizări etc. Dar un demers transdisciplinar concret, reușit, a fost realizat prin crearea unei noi tehnologii, mecatronica. Ca termen, a fost brevetat de japonezi, care încă de la începutul deceniului opt al secolului trecut au dat chiar o lege pentru susținerea dezvoltării acestei noi tehnologii ce integra mecanica, electronica și informatica. Ei au construit instituții de învățământ superior noi, în care și abordarea să fie cea nouă, pe ideea că bazele unui demers integrator nu poate sta pe vechile structuri specializate.
Avansul tehnologic major și rapid al japonezilor a uimit America și Europa, care au adoptat și ele noua tehnologie. Tot ce vedem astăzi ca dispozitive smart are la bază mecatronica. Ea a adus prin dispozitivele comandate prin programe cea mai puternică și mai rapidă revoluție industrială din istoria omenirii. Înțelegerea mecatronicii nu este însă posibilă fără o abordare sistemică, ea are la bază o știință a controlului și autocontrolului sistemelor folosind softurile. Prin această inovație tehnologică s-a trecut într-o nouă eră tehnologică, cea a sistemelor smart. Pe baza ei sunt posibile și Internetul, IoT, demersurile pentru realizarea orașelor smart etc. Viața omului, ca beneficiar a numeroase sisteme de asistență inteligente, de la condusul autonom la pilotul automat s-a schimbat definitiv spre bine, la fel ca producția industrială, bazată pe roboți.
Revenind la transdisciplinaritate, ceea ce s-a operat în tehnologie cu așa un succes major, trebuie operat și la nivelul cunoașterii și educării omului. Acesta trebuie privit ca un întreg, hyper-inteligent, autoprogramabil, care operează pe baza a cel puțin trei tipuri de programare: genetică, culturală și personală, ce trebuie înțelese unitar, integrat. Altfel demersul este tot unul disciplinar, nu unul sistemic, complet. Doar o abordare nesistemică, incompletă, poate vedea transdisciplinaritatea pe arii curriculare. Un demers transdisciplinar e dincolo de orice disciplină ori asociere a lor întrucât e la nivelul gândirii și a demersurilor sistemice.
Problema majoră cu introducerea unei abordări transdisciplinare în educație este dată de rezistența specialiștilor în domeniul educației. Ei au cutumele lor, modul lor de a gândi specific, disciplinar, depășit, astfel că o schimbare majoră nu poate veni de la ei. E nevoie de o decizie politică, sub presiunea realității, cum a fost în Japonia, când s-au pus bazele noii tehnologii, mecatronica. Apariția cuvântului transdisciplinaritate în legea educației nu a venit de la ei, ci ca o presiune din mediul social. Specialiștii în educație nu știu nici astăzi cum un demers ar putea deveni transdisciplinar din lipsa interesului pentru gândirea sistemică, coerentă și completă. E foarte probabil ca ei să îl elimine referirile la transdisciplinaritate, dacă se schimbă iar legea.
Dar abordarea sistemică, transdisciplinară, este esențială pentru buna realizare și gestionare a proceselor de pregătire. Dacă nu ținem cont de mecanismele de programare și autoprogramare a omului orice demers este forțat. În lumina cunoașterii actuale omul nu mai poate fi privit ca un simplu memorator de informații și de proceduri de lucru, precum un casetofon vechi. El este un sistem inteligent, care are libertatea de a decide ce anume și câtă atenție merită un demers de învățare, o competență anume etc. Lipsa de respect față de această libertate, a unui proces educativ care să țină cont de ea, fac din educația instituționalizată un demers tot mai neplăcut, mai lipsit de interes pentru elevi, odată cu creșterea lor.
Șansele reale de implementare a unei noi educații, smart, transdisciplinare, nu sunt prea ridicate în absența unor clarificări complexe și a unei deschideri reale ale specialiștilor spre abordări transdisciplinare. Nevoia ar putea fi luată în considerare odată cu recunoașterea brutalității abordării curente, care ignoră prezența și nevoia de dezvoltare a sistemului personal de luare a deciziilor, de evaluare a valorilor, a nevoilor și a mijloacele prin care ele pot fi satisfăcute. Doar acest subsistem poate ameliora satisfacerea nevoilor psihologice de bază și favoriza evoluția omului spre nivelul cinci cultural, pe care viața este împlinită.
Mai devreme sau mai târziu se va ajunge aici. Până atunci cei care trec prin sistemul educativ nu vor fi ajutați să se formeze ca sisteme autonome, competente, integrabile, ci obligați să se deformeze urmând obedient ceea ce li se impune.
Recomandările noastre
