Transalpina este cea mai spectaculoasă și înaltă șosea din România. Devenită o atracție turistică atât pentru români, cât și pentru turiștii străini care ajung în țara noastră, șoseaua a fost redeschisă circulației rutiere pe 1 iunie 2024 și are o poveste pe care puțini au ajuns să o cunoască.
Transalpina. Istoria celei mai înalte șosele din România
Transalpina este deschisă tuturor de aproape un secol, fiind drumul care face legătura între ținuturile Sibiului și sudul României.
În primele zile de vară, Drumul Național 67C, care străbate culmile Munților Parâng de la Novaci (Gorj) la Sebeș (Alba) pe o distanță de aproape 148 de kilometri, a fost parcurs de mii de turiști. Mulți dintre ei și-au propus să ajungă în stațiunea montană Rânca și în Pasul Urdele (2.145 de metri), cel mai înalt punct al drumului care traversează Carpații Meridionali de la sud la nord.
„Am urcat pe Transalpina, dinspre Valea Jiului, și ne-am oprit în mai multe locuri de pe creste, pentru a admira munții. Ne-a încântat faptul că am găsit și câteva petece de zăpadă și oameni care se bucurau și ei de ieșirea în natură”, relatează unul dintre călătorii de pe Transalpina, potrivit Adevărul.
Pe lângă faptul că oferă turiștilor panorame montane de pe crestele sale care se înalță deasupra norilor, Transalpina este unică pentru că este unul dintre puținele drumuri naționale din România care este deschis doar în timpul zilei câteva luni pe an.
„Sectorul de drum montan dintre Rânca și Curpăt al DN 67C (Transalpina) se redeschide pe timpul zilei, în intervalul orar 08:00 - 18:00. În afara acestui interval orar accesul este interzis din cauze obiective care țin de specificul acestei zone montane aflate la mare altitudine. Limita de viteză pe acest sector de drum este de maximum 30 km/oră iar accesul autoturismelor cu masa maximă autorizată mai mare de 3,5 tone este interzis”, a informat Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere.
transalpina. Sursa foto: Arhiva EVZ
Transalpina, „drumul dracului”
Acest drum, care traversează Carpații prin Munții Paran, a devenit o atracție turistică populară în ultimii ani, iar legendele despre el sunt numeroase.
Unii autori au descoperit originile sale străvechi și au indicat că a fost construit de romani în timpul războaielor de la începutul secolului al II-lea, dar acest lucru nu a fost documentat științific.
Alți autori l-au numit „Drumul dracului” și au susținut că a fost creat cu mai bine de două secole în urmă cu donații de la localnicii satelor din jur.
Până la începutul secolului al XX-lea, pasul de munte peste Pasul Uldere era extrem de dificil și periculos, fiind folosit doar de păstorii de munte, nu de trupele antrenate de munte.
„Pe la orele 10 sosim în apropierea vârfului Urdele, despre care țăranii ce-i aveam cu caii în plată spuneau că nu o să-l putem trece, locul fiind foarte tare. Poteca se îngusta din ce în ce mai mult și cum ducea pe coasta muntelui, la un loc era chiar întreruptă de o surpătură, de altfel foarte dese. Am trecut cu caii pe rând. De aici am dat peste o râpă acoperită numai cu bolovani mișcători, iar poteca dispăruse. Jos, în fundul râpei, în dreptul unui izvor, poteca reapărea, urcând din nou pe coasta stâncoasă, formată mai mult din trepte”, relata un căpitan de cavalerie, în 1903, povestindu-și aventurile pe Transalpina, în suplimentul „Viața Militară”, din ziarul de atunci „Adevărul”.
A fost un drum periculos
Stâncile au trebuit să fie sparte pentru a lărgi poteca de munte, de unde cei care se aventurau se prăbușeau adesea cu caii pe pantele abrupte. Regimentul autorului, în timp ce transporta niște tunuri prin munți, a avut și el parte de un astfel de accident.
„Stânca fiind prea ieșită și poteca îngustă și cotită, caii nefiind bine conduși la întors, roata tunului a izbit stânca deplasând tunul, calul acar care era înhămat la ulubă, din cauza izbiturii a sărit, atunci s-a surpat și malul de sub roata cealaltă, ceea ce a produs căderea tunului, iar aceasta a antrenat caii cu oameni cu tot. Din norocire însă că s-a rupt cepul de la ulubă, tunul na venit peste cai și oameni, ceea ce ar fi produs desigur vreo nenorocire”, relata militarul conform sursei citate.
Ceața din timpul verii și ploile abundente, precum și zăpada din timpul iernii, au îngreunat și ele deplasarea pe potecile abrupte de munte. La poalele munților, pădurile străvechi ofereau o priveliște deosebită.
„Poteca ce am urmat-o urcă și coboară când prin pietre sau pe stâncă, alteori în teren moale desfundat și alunecos, ceea ce mărea greutatea mersului, mai ales la coborâșuri pe pripoare aproape drepte, și aceasta numai prin păduri desfundate de ploaie, căci ploile sunt dese, pădurile de brazi seculari neexploatate, ale căror rădăcini ieșite la suprafață marcau greutatea mersului, fiind alunecoase din cauza ploii, ceea ce ne făcea a ocoli foarte mult. Apoi și din cauza desimii brazilor mai tot mersul de azi noi ofițerii l-am făcut pe jos, căci nu era chip a merge călare”, informa căpitanul de cavalerie.
Regele Carol a început modernizarea drumului
Drumul care lega regiunea Sibiu de regiunile sudice ale Carpaților s-a transformat în munte în anii 1930 când au fost construite primele bordeie în Lanka.
Regele Carol al II-lea a inițiat lucrările de modernizare a traseului de creasta Transalpinei care duce la noul complex turistic.
„Priveliştile sunt unice prin distanţele enorme ce se oferă ochiului pe timp clar, ceea ce nu se întâmplă des la vârfuri, și, prin prăpăstiile îngrozitoare ce mărginesc drumul lipsit de parapet şi ameninţat de stâncie de deasupra. În aceste regiuni sălbatice, mare parte din an nu se poate circula din cauza zăpezilor mari, care încep să cadă din octombrie sau noiembrie şi acoperă complet munţii şi drumul până în luna mai”, informa, în 1938, ziarul Curentul.
Drumul a fost accesibil inclusiv în acei ani, însă fără a fi asfaltat. Cu toate astea era un drum greu de parcurs de cei care aveau automobile la acea perioadă.
„Acest drum, căruia i s-a dat atenţia deosebită de a fi fost parcurs de la un capăt la altul cu automobilul de însuşi M. S. Regele, care a inaugurat lucrările de amenajare începute în anul 1936 şi pentru care domnul consilier regal Gh. Tătărescu, iniţiatorul redeschiderii acestui drum, pe nedrept părăsit, poartă un interes şi o dragoste permanentă, vizitându-l foarte adesea, nu mai poate fi neglijat de aici înainte”, informa inginerul Valeriu Marinescu, în 1938.