EVZ găzduieşte, începând de astăzi, o nouă rubrică: „Presa epocii staliniste“. În primul său număr (3 aprilie 1949), „Scânteia Tineretului“ titra: „Tovarăşi, ne luăm angajamentul!“. Şi a trimis oameni la închisoare prin delaţiunile publicate.

De la căderea lui Nicolae Ceauşescu, noi, românii, am reuşit performanţa de a stupefia în mai multe rânduri opinia publică internaţională. Primele semne de întrebare au apărut la câteva luni după evenimentele din decembrie 1989. „Revoluţia“ de la Bucureşti a fost etichetată drept „O minciună mare cât secolul“ („Un mensonge gros comme le siecle: Roumanie, histoire d’une manipulation“, carte apărută în 1990, sub semnătura ziaristului francez Michel Castex). Au urmat mineriadele, care au îngrozit o lume întreagă. În fine, corupţia generalizată, maniera în care se face politică pe malurile Dâmboviţei, tot ce se întâmplă în „spaţiul carpato-danubiano-pontic“ este ciudat şi departe de manierele lumii civilizate. După ce a stat câţiva ani buni în România şi, în calitate de şef al Delegaţiei Comisiei Europene în ţara noastră, s-a învârtit prin mai toate mediile sociale, Jonathan Scheele a tras o concluzie dureroasă pentru noi, românii: „Cu cât vă cunosc mai bine, cu atât vă înţeleg mai puţin!“.

Naşterea „limbii de lemn“ Ca orice popor, avem şi părţi bune, şi părţi rele. La noi, însă, cele rele au fost adâncite de comunism, care a lăsat urme mai adânci decât la alţii. Interesul deosebit pe care Stalin l-a acordat României, altoit pe nişte slăbiciuni mioritice, a făcut ca perioada stalinistă să fie foarte dură. După ce şi-a plantat oamenii la Bucureşti, Generalissimul Stalin a lucrat temeinic, după un plan bine pus la punct. Unul dintre mijloacele de care s-a folosit a fost presa. Ziarele stalinismului românesc sunt o oglindă extraordinară a acelei epoci. Consilierii sovietici aflaţi în România, care supravegheau implementarea măsurilor comandate de Kremlin, au impus o retorică nouă, o topică nouă în presă, o mentalitate nouă. În treacăt fie spus, atunci s-a născut „limba de lemn“, pe care o auzim şi astăzi. „Ziarul tinerei generaţii“ „Evenimentul zilei“ şi-a propus să facă o incursiune în presa acelor ani. Demersul este necesar, fiindcă generaţiile tinere au dreptul să afle ce a însemnat comunismul, cum a apărut Ceauşescu şi în ce mediu politic s-a format. Dacă vom cunoaşte, fie şi sumar, epoca stalinistă, ne vom explica multe dintre atitudinile lui Ion Iliescu, tânăr şi ambiţios activist în anii aceia. Vom începe cercetarea noastră cu ziua de 3 aprilie 1949. Era duminică. Vânzătorii de ziare strigau cât îi ţinea gura: „A apărut «Scânteia Tineretului »!“. Într-adevăr, în acea zi a apărut primul număr al noului ziar „Scânteia Tineretului“. Propaganda comunistă avea nevoie de un instrument de presă care să „educe“ tânăra generaţie. „Articolul de fond“ nu lăsa nici un dubiu asupra menirii acestui cotidian.

LEGENDĂ A PRESEI ROMANEŞTI Pamfil Şeicaru, cel mai combativ jurnalist interbelic EVZ încheie astăzi serialul dedicat dispariţiei presei interbelice cu un episod concentrat pe destinul lui Pamfil Şeicaru, unul dintre jurnaliştii condamnaţi în procesul împotriva ziariştilor „criminali de război“, în 1945.

În acest proces, „vioara întâi“ au fost comuniştii, care doreau să suprime definitiv orice intenţie de liberă exprimare. Pedeapsă cruntă

„Detenţiune pe viaţă şi degradaţiune civică pe 10 ani, cu confiscarea averii sale, a soţiei şi a descendenţilor săi“, aşa suna sentinţa dată de Tribunalul Poporului pe 1 iunie 1945, în cazul „Pamfil Şeicaru“.

Născut în 1894, la Buzău, şi decedat în 1980, la München (Germania), Şeicaru a fost cel mai combativ ziarist din perioada dintre cele două războaie mondiale.

El a făcut studii juridice, obţinând licenţa în Drept. A luat parte ca ofiţer la operaţiile militare din Primul Război Mondial, fiind citat cu Ordin de zi pe Armată. A fost deputat în Parlamentul României în 1928, 1931 şi 1933. Ziarist de mare talent, a fost director al ziarului „Bucovina“ (Cernăuţi) şi a participat la editarea revistei „Gândirea“. În 1928 înfiinţează ziarul „Curentul“, pe care l-a condus până la plecarea din ţară, în 1944.

În 1939, Şeicaru a fost singurul ziarist român care a afirmat că aşa-zisele garanţii militare oferite de Marea Britanie şi Franţa pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic, notează Mihai Pelin, în „Opusul emigraţiei politice“ (Editura Compania, 2002). Într-un articol publicat pe 15 aprilie 1939, gazetarul a intuit inevitabila sacrificare de către marile puteri a ţărilor mici şi mijlocii din Europa acelui timp. „Uniunea Sovietică, cea mai mare primejdie“

În marea parte a celor 200 de articole scrise în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Şeicaru a considerat Uniunea Sovietică drept cea mai mare primejdie pentru România. A fost un vizionar şi un anticomunist convins. „Lângă Krasnybor, în pădurea Katyn, ienicerii tovarăşului Stalin au scris introducerea la Europa rusificată“, scria Şeicaru.

„Petru cel Mare, Ecaterina, Alexandru I, Nicolae, Stalin, pentru noi este tot una, fiindcă fără nicio schimbare, toţi urmăresc aceleaşi obiective politice. Europa abia le descifrează, noi le cunoaştem din tresăririle instinctului nostru de conservare“. Istoricul Giurescu confirmă că Pamfil Şeicaru a susţinut războiul antisovietic şi a crezut un timp în victoria lui Hitler pe frontul de Est.

În acelaşi timp, jurnalistul a sprijinit, începând din decembrie 1941, scriitorii şi gazetarii evrei şi de stânga. În august 1942, Şeicaru a dat o semnificativă directivă internă ziariştilor din redacţia sa: „Cine va îndrăzni să scrie ceva împotriva Angliei va fi concediat fără aviz“. În august 1944 a intuit din nou ce soartă va avea dacă nu părăseşte ţara. A „evadat“ din ceea ce avea să devină „lagărul socialist“, cu ideea de a publica un ziar ce ar fi trebuit să susţină cauza României după încetarea războiului. A petrecut 30 de ani în Spania, unde, la Madrid, a publicat o ediţie trimestrială a ziarului „Curentul“ şi, pentru câtva timp, publicaţia „Liberty and Justice“. Ultimii ani şi i-a petrecut în Germania, stabilindu-se la Dachau (Bavaria). (Florian Bichir)

„ŞANTAJUL ŞI ETAJUL“ Casa - confiscată, palatul - sediu al Securităţii

În perioada interbelică, pe seama lui Pamfil Şeicaru circula o vorbă cu referire la banii cu care fusese construit impozantul sediu al ziarului „Curentul“, de pe strada Eforie: „Şantajul şi etajul“. Deşi legenda a dăinuit peste decenii, nu sunt cunoscute situaţii concrete în care Pamfil Şeicaru să fi pretins bani pentru a-i şantaja pe mai-marii vremii. Prima imprimerie ocupată de sovietici după intrarea lor în Bucureşti a fost cea a ziarului „Curentul“, tipărind acolo „Buletinul Armatei Roşii“. Ulterior, clădirea a fost ocupată de slujitorii ziarului „Scânteia“. Până în 1989, palatul ziarului „Curentul“ a fost sediu al Securităţii, iar de curând a trecut de la SRI în custodia Institutului Naţional de Administraţie (INA). Locuinţa lui Şeicaru, de pe strada General Angelescu, nr. 93, a fost rechiziţionată de Frontul Plugarilor şi a devenit reşedinţa analfabetului Romulus Zăroni, numit peste noapte ministru al agriculturii. (Florian Bichir) LEGEA PENTRU EPURAREA PRESEI Ziariştii au fost eliminaţi pas cu pas

După instalarea Armatei Sovietice în România, noua putere comunistă a luat în discuţie breasla jurnaliştilor, domeniu în care lucrau circa 10.000 de oameni. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, la adunarea generală de constituire a unui nou Sindicat al Presei, numit Sindicatul Ziariştilor Profesionişti (Bucureşti, 18 octombrie 1944), prezidiul a fost format din Alexandru Jebeleanu, Scarlat Callimachi, N.D. Cocea, Emanoil Socor, Em. Serghie, ziarişti a căror orientare de stânga era evidentă.

La 30 august 1945, în Capitală s-au desfăşurat lucrările de constituire a Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti, prilej cu care Ion Pas a prezentat raportul asupra activităţii Sindicatului Ziariştilor Profesionişti (SZP). El nu a ezitat să acuze vechiul sindicat de faptul că „a fost întodeauna călăuzit de un spirit reacţioar şi antisemit, ceea ce l-a făcut să alunece spre fascism“.

SZP, care avea la cea dată 644 membri, îi exclusese din rândurile sale pe ziariştii reprezentativi ai acestei perioade, titani ai publicisticii româneşti interbelice: Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, judecaţi şi condamnaţi pentru anticomunism. „Interzicerea definitivă de a lucra în presă“

Pe 9 februarie 1945, noul regim intra în forţă prin promulgarea „Legii pentru epurarea presei“. Printre prevederi se numărau sancţionarea cu admonestare scrisă, suspendarea activităţii între 6 luni şi 5 ani şi interzicerea definitivă de a lucra în presă pentru acei ziarişti, publicişti şi colaboratori care „înainte de 23 august 1944 s-au pus în slujba hitlerismului“.

Pe 30 mai 1945 avea să înceapă procesul ziariştilor „criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării“. Printre acuzaţi, Stelian Popescu, directorul „Universului“, şi Pamfil Şeicaru, directorul „Curentului“.

Sentinţa a fost pronunţată pe 4 iunie 1945 şi a constat în pedepse la temniţă grea pe viaţă şi confiscarea averilor. Cea mai blândă pedeapsă era de 12 ani de închisoare! (Florian Bichir)