Presa epocii staliniste.

„Scânteia“ din ziua de sâmbătă, 12 februarie 1949, ne prezintă „exemplul luminos“ al dactilografei Niculina Istrătescu. Această tovarăşă şi-a dat seama că nu este suficient de folositoare ţării.

„Şedea în faţa maşinii de scris. Din opt ore, nu lucra decât o oră. Restul timpului nu avea nimic de lucru. (...) A cerut să intre în producţie. (...) Patronul i-a respins cererea.“ Naţionalizarea rezolvă problema „În fabrică erau foarte mulţi funcţionari, mai mulţi decât trebuia, aşa cum, în parte, mai sunt şi astăzi. După naţionalizare, tov. Niculina Istrătescu şi-a reînnoit cererea. A stăruit să intre în producţie. Sectorul de partid a încurajat-o.“

Evident, Partidul era pe fază şi în cazul tovarăşei Niculina. Altceva ne surprinde: din text rezultă că patronul întreprinderii la care lucra tovarăşa dactilografă era un ageamiu. „În fabrică erau foarte mulţi funcţionari, mai mulţi decât trebuia...“ Păi, numai un patron imbecil poate să plătească nişte funcţionari care stau degeaba, nu-i aşa? De la birou, la strung

„Niculina Istrătescu a început să muncească la unul din strungurile atelierului mecanic. «Toţi au venit la mine să mă vadă!», ne povesteşte ea. «Unii mă priveau cu neîncredere şi zâmbeau. Alţii m-au încurajat, mi-au arătat cum să lucrez, deşi, uneori, cu zgârcenie.»

Sub supravegherea meşterului de atelier şi a tovarăşului de la strungul alăturat, mişcările, la început stângace, au devenit din ce în ce mai sigure.“

Frumos şi emoţionant. Hai să vedem: numai plictiseala a determinat-o pe tov. Niculina să renunţe la confortul biroului şi să coboare în hala de producţie, în frig, în zgomot şi în fum? Nu, bineînţeles că nu!

„Tovarăşa Niculina Istrătescu vrea să fie un factor activ în procesul de producţie. Ea a avut curajul să pună capăt unei situaţii care nu mai putea dăinui. Muncind, ea şi-a găsit un rost în viaţă, şi-a găsit un loc în orânduirea nouă pe care o construim, contribuind, după puterile ei, la mersul înainte al economiei ţării noastre spre socialism.“

Asta era! Cu siguranţă, după ce a început să contribuie la „mersul înainte al economiei ţării noastre spre socialism“, tov. Niculina a descoperit că doarme mult mai liniştită. Rusofilii de la Pătârlagele

Limba rusă a intrat în România odată cu Armata Roşie şi a părăsit ţara noastră împreună cu trupele sovietice. În epoca de care ne ocupăm, autorităţile făceau mari eforturi de a impune limba „marelui prieten de la Răsărit“.

„Zilele trecute s-a deschis în comuna Pătârlagele, jud. Buzău, un curs de limba rusă. Ţăranii muncitori şi în special tineretul din comună participă cu însufleţire la acest curs.“

În acelaşi context, cititorii „săriţi“ de 50 de ani îşi mai amintesc poate de emisiunea „Să învăţam limba rusă cântând!“, pe care o difuza în fiecare zi Radio România.

Toma Nichita