Închegarea Puterii în zorii democrației postcomuniste, cu toți oamenii fideli președintelui Iliescu, oportuniștii care s-au avântat pe ciolanul puterii și, nu mult mai târziu, cu trădătorii acestuia, reprezintă un episod fascinant al istoriei recente a României.

Prima Putere postdecembristă l-a avut în mijlocul câmpului gravitațional ca pe o „gaură neagră”, fie că ne place sau nu să ne amintim, pe Ion Iliescu. Că omul era pregătit cu mult timp dinainte să preia frânele României nu mai este demult un mister. Ca dovadă stau și „frânele” pe care le-a pus țării, în primii șase ani de după Revoluție, consecvent, după ce gloata l-a validat ca urmaș al foștilor comuniști înlăturați de la Putere. Numai că ținerea la distanță a României față de Occident și apropierea de ruși nu le putea face de unul singur. S-a înconjurat de „sateliți” fideli care l-au orbitat, fideli, până în 1996, când a trebuit să plece, pentru patru ani, de la Cotroceni. Cine au fost aceștia și ce rol au jucat ei deslușim mai jos și cu sprijinul istoricului Alex Mihai Stoenescu, fin cunoscător al istoriei recente. Am selectat împreună o listă de nume – exponențiale, importante – din anturajul fostului președinte. Niciun personaj nu este bătut în cuie și, evident, pot fi adăugate și altele în țintarul „sistemului”. Dar grupările din care au făcut parte rămîn aceleași. În primul rând este vorba de asocierea politico-militară coagulată în jurul lui Iliescu imediat după alungarea Ceaușeștilor. Apoi, grupurile de oamenii-pârghii pe care acesta i-a plantat în Parlament, Guvern și de sfetnicii săi de taină, oameni temuți, chiar malefici pe undeva, învestiți cu foarte multă putere.

 

Cronologia Puterii

În primul rând, trebuie înțeleasă perfect cronologia Puterii.

La 22 decembrie 1989, între orele 16.00 și 16.30, reprezentanții tuturor ministerelor de forță: Armată, Ministerul de Interne, Securitatea, Procuratura și Minsterul Justiției îl recunosc pe Ion Iliescu drept succesor politic al lui Nicolae Ceaușescu și Frontul Salvării Naționale, ca noua forță politică în stat. Aceste două decizii au fost anunțate internațional, prin telex și telefon, încă de la ora 16.30.

 Astfel, s-a constituit o Putere politică provizorie, controlul statului aparținând Armatei prin generalul Victor Atanasie Stănculescu, apoi, încă din seara zilei, prin generalul în retragere Nicolae Militaru. În noaptea de 22 decembrie, se constituie la sediul M.Ap.N. un „grup politico-militar de conducere”, definit astfel în Rechizitoriul Parchetului militar din „Dosarul Revoluției”, format din Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Victor Atanasie Stănculescu și/sau Nicolae Militaru, pentru că Stănculescu își cedează locul, se duce la biroul său, apoi este chemat înapoi să organizeze procesul de la Târgoviște, la care se asociază mai târziu cu Virgil Măgureanu. Lângă acest grup se află alți generali din Armată și Ministerul de Interne – care sunt martori ai tuturor deciziilor luate atunci, în special asupra „fenomenului terorist”, cu asasinarea grupului Trosca de la fosul sediu al M.Ap.N etc – luate de cei din grupul respectiv, invocați în Procesul Revoluției.

La 26 decembrie, după execuția cuplului Ceaușescu de la Târgoviște, grupul se mută în Palatul Victoria unde instituie un nou Guvern, condus de Petre Roman, dar decretul de înființare precizează că acest Guvern nu avea nicio calitate executivă, ci doar executorie, conducerea aparținând Biroului Politic al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) și Comisiilor înființate de acesta.

În sfârșit, la 27 decembrie Ion Iliescu și Petre Roman se întâlnesc, de dimineață, cu ambasadorul URSS și îi prezintă proiectul Puterii provizorii. După-amiază are loc Ședința plenară a CFSN.

 

Oamenii-pârghie

Avem, astfel, grupul politico-militar din decembrie 1989: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Silviu Brucan, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Victor Atanasie Stănculescu și Virgil Măgureanu. Urmează grupul din Parlament compus din Alexandru Bârlădeanu, Dan Marțian, Oliviu Gherman, Ion Solcanu, Vasile Văcaru, Alexandru Lăpușanu, Doru Ioan Tărăcilă, Gelu Voican Voiculescu, Ilie Plătică-Vidovici, Liviu Maior și Radu Timofte. La Guvern Iliescu i-a avut, ca oameni-cheie, pe: Octav Cosmâncă, Viorel Hrebenciuc, Petre Ninosu, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase și Teodor Meleșcanu. Iar cei mai importanți consilieri ai săi, în acele timpuri, au fost Vasile Ionel, Ioan Talpeș și Iosif Boda. Cu voia dumneavoastră, ultimul, dar nu cel de pe urmă a fost și „omul care le știa pe toate”, directorul nouînființatului SRI, apărut din neant, Virgil Măgureanu.

 

Dizidenții băgați la „înaintare” la derută

În cartea sa, „România postcomunistă 1989-1991”, publicată în 2008, istoricul Alex Mihai Stoenescu scrie, referitor la componența CFSN: „Conţinutul stenogramei primei şedinţe a Consiliului Frontului Salvării Naţionale este destul de bogat în informaţii despre situaţia reală a corpului politic prefigurat prin comunicat în noaptea de 22 decembrie 1989. Ea dezvăluie fragilitatea acestui prim corp politic al ţării eliberate, precum şi distanţa măsurată în experienţă, abilitate şi subtilitate politică între grupul de activişti ai partidului comunist, complotişti şi agenţi condus de Ion Iliescu şi personalităţile societăţii civile puse pe lista CFSN. S-a comentat îndelung asupra acelui moment în care ar fi existat o direcţie politică democratică autentică imprimată de personalităţi ca Doinea Cornea sau Ana Blandiana, în contrast cu neocomunismul sau perestroikismul lui Ion Iliescu. Aşa ceva stenograma nu dezvăluie”. Stoenescu spune în cartea sa, că ideea de la care a pornit Ion Iliescu în conducerea lucrărilor primei şedinţe CFSN – pe care, de altfel, Iliescu o numeşte „plenară” – a fost aceea că persoanele înscrise pe lista citită în seara de 22 decembrie la Televiziune sunt de două categorii: revoluţionari care şi-au asumat riscul să organizeze noua putere, care „şi-au asumat răspunderea” şi care au înfruntat gloanţele, care au luptat cu teroriştii fanatici ai lui Ceauşescu, şi personalităţi cunoscute pentru atitudinea lor anticeauşistă, dar care au stat acasă şi s-au uitat la televizor cum riscă primii. „Este adevărat că pe lista citită la Televiziune şi în Comunicatul din 22 decembrie publicat în Monitorul Oficial poziţia lor era inversă: se începea cu Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Laszlo Tökes... şi se termina cu Ion Iliescu, acesta din urmă, membru al unei conspiraţii din interiorul sistemului, căutând legitimarea publică de opozant. Dar, nicidecum, Iliescu nu fusese un opozant, ci un disident, un adversar doctrinar din structurile de vârf ale partidului comunist”, conchide istoricul, subliniind că „disidenţa politică” sub regimul comunist a fost o atitudine, o divergenţă ideologică, o acţiune de partid a unei persoane sau a unui grup care s-a manifestat în interiorul puterii politice – în cazul nostru PCR sau instituţiile oficiale ale statului – iar „opoziţia politică” sub același regim comunist a fost o atitudine, o acţiune spontană sau organizată a unei persoane sau a unui grup aparţinând societăţii civile de a se fi opus, de a fi rezistat în conflict deschis cu puterea comunistă.

 

Minciuna lui Iliescu și legitimarea publică a protejaților săi

În apărarea grupului său şi pentru a impune caracterul revoluţionar al acestuia, Ion Iliescu va lansa, încă de la primele cuvinte adresate în şedinţă, şi prima informaţie falsă. „Toţi oamenii de aici sunt cei de pe baricade. Consiliul a fost constituit în pripă, în noaptea aceea, din cei ce au fost prezenţi în ziua respectivă în Piaţa Palatului şi în alte puncte fierbinţi”, sunt cuvintele mincionase ale lui Ion Iliescu consemnate în Stenograma ședinței CFSN, din 27 decembrie 1989, la ora 16.00. Evident, Silviu Brucan, generalul Stănculescu, generalul Militaru, Alexandru Bârlădeanu, Virgil Măgureanu nu fuseseră la baricadă, iar Casa Scânteii, de exemplu, nu constituise „un punct fierbinte”. Alex Mihai Stoenescu pune degetul pe o rană neînchisă: „În realitate, singura legitimare publică a celor prezenţi la acea şedinţă – atât a disidenţilor, cât şi a opozanţilor cunoscuţi – era dată de postul de radio Europa Liberă, de imaginea pe care le-o crease voit, ca urmare a unor înţelegeri, cancelariile Marilor Puteri. Numeroşi alţi opozanţi şi disidenţi – între care peste o sută de deţinuţi politici aflaţi în puşcăriile din România sub acoperirea de infractori de drept comun – n-au apărut pe lista CFSN. Nu s-au regăsit acolo, de exemplu, Petre Mihai Băcanu, nu s-au găsit revoluţionarii Cassian Maria Spiridon, de la Iaşi, şi Marius Mioc, de la Timişoara, abia eliberaţi din închisoare, cu dosare de deţinuţi politici pe rol. Fenomenul politic de legitimare în faţa lumii şi, mai ales, în faţa Occidentului a grupurilor de disidenţi sprijiniţi de Moscova pentru preluarea puterii şi aplicarea programului gorbaciovist de deschidere controlată, nu a fost specific României, ci a funcţionat în toate statele comuniste europene. Poate cu excepţia Cehoslovaciei, unde o defecţiune în scenariul sovietic a permis ascensiunea rapidă la putere a lui Vaclav Havel”.

FOTO: Gelu Voican Voiculescu, Răzvan Teodorescu, Ion Iliescu și generalul Stănculescu

Presa Occidentală înțelegea, în 1990, ceea ce noi pricepem greu și după 30 de ani

La începutul lunii ianuarie 1990, Le Figaro făcea apel la cei mai cunoscuţi sovietologi francezi pentru a înţelege mecanismele transformării disidenţilor români, în lideri ai noii puteri. Articolul găsit de istoricul Alex Mihai Stoenescu demonstrează cei din „lumea liberă” înțelegea foarte bine ce se întîmpla la noi în țară. Iată ce spune istoricul: „Alain Besançon arăta că disidenţii partidului comunist din România au luat distanţă de Ceauşescu sub regimul lui Andropov şi începutul conducerii lui Gorbaciov, ceea ce este un indiciu că proiectul înlăturării lui Ceauşescu era anterior perestroikăi şi nu neapărat legat de rezistenţa aceluia la perestroika. Ideea este şi astăzi extrem de penetrantă, mai ales după ce istoricii români au prezentat suficiente probe asupra tentativelor sovietice repetate de a-l îndepărta pe Ceauşescu, începând cu 1969. Annie Kriegel explica mecanismele diversiunii de la Timişoara şi Bucureşti: «Când situaţia evoluează spre o situație de criză, toate serviciile sovietice respective nu se limitează doar la a observa: ele elaborează, coordonează şi pun în aplicare la faţa locului modalităţi de intervenţie, publice sau clandestine, dar toate dotate cu un echipament de camuflaj susceptibil, în caz de eşec, să împiedice detectarea implicării sovietice». Specialista în sovietologie dădea astfel, indirect, un răspuns şi întrebării asupra dispariţiei teroriştilor după 26 decembrie 1989. În sfârşit, Françoise Thom, cunoscuta autoare, arăta că «Gorbaciov este cel care a provocat în mod evident succesiunea, cum a făcut şi în celelalte ţări din Est»”.

 

„Revoluționarii” lui Iliescu, dizidenții și „umplutura”

Prin urmare, Stoenescu identifică, în cartea sa document, trei „poziţii” ale revoluţionarilor, din punctul de vedere al provenienţei celor adunaţi la masa puterii în ziua de 27 decembrie 1987. În primul rând, un grup care acţionase cu spijinul Armatei pentru lichidarea lui Ceauşescu şi a „teroriştilor” săi – de fapt, grupul căruia Armata îi încredinţase puterea politică – şi care se organizase deja într-o echipă de conducere: „Grupul era constituit în principal din membri ai mai multor aripi ale complotului sovietic - Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Karoly Kiraly, căpitanul de rangul I Emil „Cico” Dumitrescu - şi din persoane care li s-au ataşat în 22 decembrie, dovedindu-se solidari sau loiali acestui nucleu politic: Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu, Mihail Montanu, Petre Roman, Cazimir Ionescu, Dan Marţian, Constantin «Bebe» Ivanovici, ca să-i numim doar pe cei mai cunoscuţi”. În plus, îl adăugăm și pe Dan Iosif. În al doilea rând, un grup de intelectuali cu notorietate de opozanţi: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Dan Deşliu, Aurel Dragoş Munteanu, Domokos Geza și Dumitru Mazilu, în spatele cărora se aflau cancelarii europene care ţineau legătura cu ei, îi protejau şi le promovau imaginea, fie prin agenţi acoperiţi, fie prin funcţionari ai ambasadelor de la Bucureşti. „Nu era vorba de spioni, ci de personalităţi revoltate, curajoase, folosite ca agenţi de influenţă pentru a crea imaginea de existenţă a unei opoziţii politice anticomuniste”, spune expertul. Și, în fine, revoluţionarii care jucaseră un rol întro secvenţă a evenimentelor – numiţi de presă mai târziu „umplutură”, pentru a arăta lipsa lor de „profil”. Alex Stoenescu mai că râde când povestește: „De exemplu, Cristina Ciontu fusese persoana care făcuse traducerile din limba rusă a convorbirilor telefonice cu sovieticii și Mihai Ispas îl însoţise pe Ion Iliescu cu maşina la M.Ap.N.”.

 

Citiți, într-un număr viitor al Evenimentului zilei, continuarea documentarului nostru, realizat cu sprijinul istoricului Alex Mihai Stoenescu, despre camarila prezidențială cu sprijinul căreia Ion Iliescu a condus România între 1990 și 1996.