Viața unui actor poate fi ea însăși un film. De aventuri, cu înțelesuri profunde și al căutărilor de sine. Tomi Cristin, de la Naționalul Bucureștean, și-a deschis baierele amintirilor. Debutul cariereri sale, în 1988, aparține unui rol complicat, având în vedere contextul politic. L-a jucat pe Ceaușescu, în tinerețea sa. Dar ceva de neînchipuit se întâmplă cu trupa Teatrului din Botoșani, unde fusese repartizat după facultate. Într-un sat al Moldovei sunt întâmpinați cu ostilitate. Pentru că oamenii ar fi vrut să vadă un film occidental în Casa de Cultură. Ca atare, artiștii decid să taie jumătate din piesă, mai ales replicile ”celui mai iubit fiu”. Vă invit să vizionați o poveste de viață expusă în imaginile cuvintelor.

Suntem în vara anului 1988, într-un sat din Moldova. La Casa de Cultură oamenii tocmai se adunaseră, să vadă un film. Occidental. Poate tocmai de-asta au venit sumedenie de tineri, în special.

Piesa pe care nu o așteptase nimeni

Când colo, ce să vezi, se schimbă programul. Așa, tam-nesam. Apare o trupă de actori de la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani. În noul program era o piesă despre tinerețea lui Nicolae Ceaușescu. Alături de un alt personaj de vază, Gheorghiu-Dej.

Localnicii nu mai știu ce să creadă. Devin agitați. Nu le convine deloc că li s-a stricat cheful în acest fel. Se încruntă la nou-veniți. 

În colectivul teatral se află și Tomi Cristin, un tânăr care pe atunci avea 23 de ani și abia ce debutase în cariera sa. 

Tomi vede că atmosfera nu e deloc plăcută și se duce la un responsabil al Casei de Cultură, întrebându-l de ce e lumea așa supărată. Se lămurește repede. ”Ar fi trebuit să fie un film și ați venit voi cu piesa asta a voastră, politică, despre Ceaușescu și Dej”, i-a explicat gazda, fără ocolișuri.

”Fraților, aici suntem într-o mare problemă”

Reprezentația, după textul ”Puterea și adevărul” al lui Titus Popovici, avea două ore și jumătate. Tomi, care primise rolul lui Ceaușescu, le propune alor săi scurtarea prezenței lor în fața auditoriului. ”Fraților, aici suntem într-o mare problemă. Oamenii sunt nervoși și noi venim să le arătăm politică. Trebuia să fie un film azi”, îi anunță cum anume stau lucrurile. 

Toți sunt de acord că nu e de șagă. Până și Gheorghiu-Dej, vreau să spun actorul, cu ani mai mulți și cu experiență de viață, care îl interpreta pe fostul lider comunist, consideră că retragerea grabnică ar fi de dorit. 

Ca atare, e aprobată în unanimitate propunerea de-a se elimina replicile, adică ce spuneau cei doi lideri ai României comuniste. ”Le arătăm spectatorilor numai mișcările maselor și apoi plecăm acasă”, e noul plan. 

Artiștii nici măcar nu se mai schimbă de haine, să-și ia costumele care întruchipau moda anilor `50. Cum veniseră pe drum, în autobuzul hârbuit, condus de nea Ghiță, așa au urcat pe scândura sălii. 

Hârbul condus de nea Ghiță

Timpul a trecut neobișnuit de greu. Fără aplauze. Lumea stătuse totuși în sală, în speranța că se va termina repede. Și se vor bucura, în sfârșit, de film. 

Se pune punct, după care interpreții, ca la un semn, o iau binișor spre ușă, cu gândul să ajungă mai repede pe insula izbăvirii lor. La autobuz. ”Hai, nea Ghiță, să plecăm de aici!”, îl îndeamnă toți.

Apoi crezi dumneata că mașina pornește atât de ușor? Taman când te grăbești se îneacă mai tare. Motorul, vai de capul și de zilele lui! Hărăbaia, ca o mârțoagă, din care pasagerii coborau, de fiecare dată, să fie mai ușoară, atunci când avea de urcat un deal ceva mai abrupt. 

Ce te faci însă că sătenii ieșiseră și ei afară, cică să-i petreacă pe ”nea Nicu” și pe confratele său, ”Dej”, dar nu cu urale, ci dându-le cu ”Huo!”.

În sfârșit, magaoaia se mișcă, o ia încetișor din loc și în acel moment se aud și câteva bubuituri în tablă. Norodul aruncase cu pietre. 

”Ar fi fost mult mai rău dacă respectam textul integral”

După cele întâmplate în acea zi nu au existat efecte negative pentru actori. Cu toate că era foarte posibil ca întâmplarea asta să se termine foarte urât. Sancțiuni și nu numai acelea. Cine a mai pomenit să tai replicile ”celui mai iubit fiu”?!…

Însă lucrurile au fost judecate la rece și obiectiv, chiar și în forurile superioare. ”Toți au fost de acord că am scăpat dintr-o situație care putea să fie mult mai rea. Ar fi fost mult mai rău dacă respectam textul integral. Puteam să luăm bătaie până la final. Așa că n-au fost repercursiuni”, e concluzia interlocutorului meu.

La Columna lui Traian

Rămânem în Botoșani pentru încă un episod petrecut la finele anilor `80. Cei care au trăit acele vremuri știu cum era când Tovarășul și cu Tovarășa veneau, oriunde în țară, în vizită de lucru. Era scoși de-a lungul străzilor copii și tineri, șoimi ai patriei, pionieri și muncitori, gărzi patriotice, cu toții salutând și ovaționând delegația de partid și de stat, în mod clar îmboldiți de securiști. 

Așa se întâmplă și în cele ce veți afla. O altă scenă. Undeva la intrarea în orașul reședință de județ. A fost ridicată o Columnă a lui Traian. În fond, o butaforie. Și în preajma obiectului trei actori ai Teatrului Municipal, doi îmbrăcați în daci, unul din armata romană. Cu scuturi, cu sulițe, cu săbii.

Cam mică ”armata” asta. Aflu și de ce. Corul din Flămânzi a refuzat să participe la mascaradă. Ar fi trebuit ca și țăranii de acolo să îmbrace uniformele dacilor și ale romanilor. Și nu au vrut. ”Tocmai satul unde a început răscoala din 1907. Oamenii de acolo nu și-au dezmințit caracterul!”, pune noua mea cunoștință accentul pe acest element, deloc de neglijat. 

”Ăia sunt reali, mă?”

Să revenim. Trece delegația. Urale, tot tacâmul. Șeful cel mare aterizase cu elicopterul pe stadion și de acolo mergea să viziteze niște întreprinderi. După care se duce în centrul urbei, să țină un discurs în fața mulțimii.

Efuziunea tematică se încheie. Pleacă de la locul lor, de pe șosea, și pionierii, și șoimii patriei, gărzile patriotice, muncitorii, toți. Rămân pe loc numai actorii noștri. Pe care nu venise nimeni să-i mai ia. Cu autobuzul, firește. Stau ei ce stau, o oră și mai bine. ”Era o atmosferă sinistră. Începuse să bată și vântul. Noi nu aveam nici de unde să dăm un telefon, și nici pe cine să sunăm”.

Ca într-o comedie sinistră, dacă se pot amesteca în felul ăsta termenii. Pe o stradă un mic grup de daci și de romani. Lumea din blocuri ieșise la balcoane, privind ciudățenia de jos.

Câțiva copii, gata de hârjoneală, se apropie de pesonajele istorice. Unul mai curajos își dă cu părerea. Ca și cum ar fi fost niște păpuși. ”Ăia sunt reali, mă?”. Ceilalți se uită mai bine și nu știu ce să zică.

Unul dintre cei doi ”daci” se enervase deja, de la atâta așteptare. Puștanii vor să vadă totuși dacă au de-a face cu oamenii vii și, ca atare, să-i atingă. 

Tot le dau târcoale, până când colegul nervos se răstește la ei. Atunci prichindeii fug, se ascund după niște containere și contraatacă verbal. ”Au început să ne înjure”.

”Atacul” dacilor și romanilor în plin miting

Dacii și romanii își dau seama că nu mai e de stat aici. Se uită lumea la ei ca la urs. ”Hai s-o luăm frumușel printre blocuri, să mergem spre teatru”, sună propunerea, acceptată imediat de întreaga ”gardă”.

Și uite așa, în marș forțat, prin grădini, peste garduri, au ajuns în zona centrală. Exact acolo unde tocmai începuse mitingul. Se auzeau deja cuvintele Tovarășului, cu ”să facem totul”, când oștenii năvălesc în peisajul pieței. 

Dar nu oricum, ci alergând. Ei și-au zis că dacă o iau la pas grăbit n-o să facă așa multă vâlvă. Clădirea Teatrului era în spatele tribunei oficiale.

Numai că planul le-a ieșit exact pe dos. Să vezi niște siluete îmbrăcate în costume de luptă, înarmate până-n dinți, că se îndreaptă taman spre microfonul discursurilor revoluționare, ei bine, asta nu era ceva care să fie așa, ca o frunză-n vânt. ”În momentul acela ne-am trezit înconjurați de securiști care strigau la noi să trecem la perete”. Actorii simțeau că le fierbe asfaltul sub picioare.  

”Sunt de la teatru! Sunt cu noi!”

Întâmplarea e văzută și de mașiniștii de la teatru, care stăteau la ferestre. Ei încep să strige spre gărzile puterii. ”Sunt de la teatru! Sunt cu noi!”. Ca să-i lase în pace, că cine știe ce li s-ar fi întâmplat. 

Pe moment nu și-a dat nimeni seama, din vasta adunare publică, oricum traversată de monotonia uralelor, ce s-a întâmplat. După aceea însă au început ședințele, iar vinovații ridicați în picioare, în fața colectivului, și aspru criticați.

Nu a ținut nimeni cont de contextul situației. ”Tot noi eram vinovați. Le-am spus că am așteptat câteva ore autozubul, la marginea orașului. Ce era să facem? Ni s-a spus că trebuia să așteptăm acolo”.

În remorcă, la spectacol

Vă propun să îl ascultăm în continuare pe Tomi Cristin, un om care știe atât de bine a povesti, la obiect, despre viața sa, de-a lungul unor vremuri pe care chiar el le caracterizează drept ”agitate”. 

Mai presus de orice, un tablou al țării, dintr-o lume pe care noile generații nici măcar n-o intuiesc.  

E născut în Brașov, în 1965. De pe vremea liceului intră în sfera artistică. Toate liceele aveau activități culturale intense, indiferent de profilul lor. Cenacluri literare și trupe de teatru. 

A învățat la un liceu care avea ca profil de bază construcția de tractoare, tutelat de Uzina din domeniu, de sub Tâmpa. ”Teatrul dezvoltă abilități de comunicare și socializare și chiar dezinhibare”. Elevii se completau unii pe alții, cu texte literare, cu dans, cu muzică, pentru a pune pe roate mici spectacole.

Trupa juniorilor mergea în turnee prin satele Brașovului. Thalia era transportată cu o remorcă trasă de un tractor. Sub sigla Festivalului ”Cântarea României”. 

”Domnul Tomi, avem și extratereștri”

Anul 1988 îl găsește în postura de absolvent al Institutului de Teatru din Târgu Mureș, și cu repartiția în buzunar, pentru Botoșani. ”În acel an am fost 12 absolvenți. Eu eram ultimul. Șeful de promoție și cu mine am fost trimiși la Botoșani”. 

Cum ajunge aici, vede cheia pe masă. Primește un acoperiș deasupra capului. Dar casa era goală. 

Mașiniștii teatrului, adică cei care se ocupă cu decorurile, îi spun să stea liniștit. Ei rezolvă problema imediat. ”Domnul Tomi, cum vreți să arate casa dumneavoastră? Vreți să o facem de secolul XIV? Dacă vreți, o facem și din Moliere. Sau ceva modern. Avem și cu extratereștri”.

 

Dialog între un brașovean și un botoșănean

Până la urmă s-a mulțumit cu un simplu pat. Mai mult decât orice, transilvăneanul începe să descopere Moldova. ”Există o pasiune extraordinară pentru artă, în special pentru teatru. Aici sunt actori extraordinari”. În aer simte cum plutesc spiritele lui Eminescu și Creangă.

Marea problemă a nou-venitului este că nu are ceas. ”Eram stresat de gândul să nu întârzii la repetiții”. Într-o zi, la puțin timp după ce se instalase în bloc, coboară să întrebe un trecător. ”Nu vă supărați, îmi puteți spune cât este ceasul?”. 

La care moldoveanul se uită, așa, lung, fără să zică nimic. Se priveau unul pe altul, de parcă fiecare credea despre celălalt că e de altă nație.  

Într-un final, botoșăneanul răspunde sec. ”Fix!”. Cum adică fix? Brașoveanul nu își dă seama despre ce e vorba. ”Cât?”. Moldoveanul deja o luase din loc, și abia atunci aruncă și al doilea cuvânt. ”Unu”. 

Dar ce îl surprinde cel mai mult, în mod plăcut, e senzația de comuniune. Colegii lui îi arată împrejurimile orașului. Doar erau de-ai acelui spațiu. Acolo unde locuia, în blocul său, orice ușă se deschidea și erai adesea invitat la masă, și tratat precum cel mai bun prieten.”Era o atmosferă foarte generoasă”. 

Un sfert de pâine și o roșie

Primul său rol, dacă se poate spune așa, a fost de prezentator. ”Ne-a chemat directoarea teatrului, pe mine și pe colegul meu de promoție, de la Târgu Mureș. Abia ajunsesem de două zile. Și ne-a spus că vom debuta”. 

Dar nu într-o piesă de teatru, ci în Serbările Pădurii Vorona. Care se desfășurau într-un luminiș din mijlocul codrului, nu departe de Mănăstirea Vorona. 

Se reuneau formații artistice, de muzică populară și de dansuri, din toate comunele județului Botoșani. Spectacolul ținea de dimineață până seara. 

Când au plecat cei doi prezentatori, cu autobuzul, firește, au primit de la instituția lor un sfert de pâine, o roșie și o cutie cu pateu. Asta le era ”diurna” pentru întreaga zi. ”Am mâncat pâinea și roșia”. Conserva rămâne întreagă. Nu aveau desfăcător. Nici măcar cuțit.

La început, discutau cu fiecare formație în parte, să afle ceva despre oamenii aceia, să știe cum să-i prezinte. După mai multe ore, sleiți de puteri, actorii nu mai erau în stare decât să rostească numele celor care vor urca pe scenă.

Fără carnet de partid

Pe urmă a fost și debutul efectiv. Cu piesa aceea în care Tomi îl juca pe șeful statului. Nu știe de ce l-au ales tocmai pe el. Nu avea trăsături comune, la fizionomie, cu ale liderului. ”Cred că unicul criteriu a fost tinerețea mea. Eram cel mai tânăr din teatru, în acel moment. Și rolul pe care îl jucam era al unui tânăr”. 

L-am întrebat dacă a fost membru de partid. Spune că nu. Mă gândeam că era posibil să joci un asemenea rol, cu greutate, dacă ai bază politică. Exclusă din capul locului această variantă!

”Răule!”

După căderea comunismului a plecat la București. Marile orașe nu mai erau închise, nu mai aveai nevoie de buletin de Capitală, de pildă, să-ți cauți aici rostul.  

A lucrat la Teatrul ”Ion Creangă”, timp de trei ani. Pentru copii. Ai spune că e ceva ușor în fața micuților. Deloc! A simțit asta într-un spectacol, alături de Florin Busuioc. Bun prieten. Au locuit la aceeași gazdă, o perioadă.

Reprezentația avea în cadrul ei și un episod din Caragiale, cu al său ”Pedagog de școală nouă”. Tomi era elevul. Florin, pedagogul. Profesorul ar fi trebuit să aibă la îndemână o nuielușă, să-l ”ardă” pe discipolul care nu-și învățase lecția. 

Unde e nuielușa? N-o găsesc la locul ei. Ce te faci? Florin ia un băț mai zdravăn și se preface că-l lovește în cap pe Tomi. La care ”elevul” strigă ”au”. Câțiva puștani din sală încep să strige ”răule!”. Adresare către Florin. 

Cel vizat se întoarce o clipă spre sală și face un semn, pentru liniște. Atât le-a trebuit micilor manifestanți. Din toate piepturile a ieșit același cuvânt. ”Răule!”. 

A fost nevoie să cadă cortina pentru a se liniști atmosfera. Ce sa-i faci, anii `90, plini de tumultul manifestațiilor, își puneau amprenta și ăe noua generație.

Nenea Gimi. Salvatorul

Destinul îl va purta sub cupola Circului Metropolitan. Sau ”Globus”, cum se numea cândva. Omul nostru lucrează acolo până în 2009, în calitate de prezentator al spectacolelor. O treabă deloc simplă.

Dovada cea mai bună e că a fost cât pe ce să ajungă ”la îngeri”, cum i-a zis un coleg. Își făcea meseria urcat pe tot felul de tiroliene și de alte instalații care zburau pe deasupra spectatorilor.

Vine cumpăna aceea. Frânghia de care era agățat nu e securizată la timp de cârlig, cum ar fi fost normal, și alunecă în gol. 

Cel care i-a salvat viața a fost ”nenea Gimi”, șeful mașiniștilor. El nu a dat drumul la frânghie. S-a proptit într-un zid și a preferat să vadă că aproape îi iese mâna din articulații, dar nicidecum să lase o flacără să se stingă. ”Mi-a salvat viața și nu am să-l uit niciodată!”

Sensul vieții

În 2011 dă examen la Teologie. Devine student în specializarea Teologie Pastorală. Era o întrebare care îl măcina de mult timp. ”Poate că și alții și-o pun”. Sensul vieții. Și care e sensul vieții? ”Credința”. 

Aprofundează. Pentru că nimic nu-i întâmplător. ”Ce m-a determinat să fac Teologia a fost tocmai teatrul. Fiind o meseria care are la bază ficțiunea, am simțit nevoia să întorc pagina, să văd și partea din spate a Lunii. Adevărul”.

Vreau să înțeleg, la rându-mi, zicerea aceasta. ”Credința îți dă capacitatea de a-l înțelege pe celălalt. Parcursul, nu vârsta, ne face mai înțelepți. Ne o obligatoriu să fii înțelept la o anume vârstă. Poți fi înțelept și dacă ești tânăr, dacă asculți pe cel din fața ta. Atunci ne înțelegem pe noi înșine”.

Vorbește despre țăranii care, atunci când se întâlnesc, își spun ”Doamne-ajută”, în loc de bună ziua. ”E un salut care arată că celălalt vrea să-ți fie ție bine. Pentru că dacă ție îți merge bine, îi va fi bine și lui”. 

Trage o linie, raportându-se la universul său. E actor de mai bine de 30 de ani. În ziua de azi, al Teatrului Național. A format, la rându-i, generații de actori, ca profesor. ”Am observat de-a lungul carierei că oamenii nu devin mai fericiți, ci experimentați. Câștigă mai bine, au prestanță. Dar asta nu le aduce fericirea”.

Concluzia. ”Ne agățăm de niște lucruri mărunte cărora le dăm o importanță mult mai mare decât o au ele în sine. Și până la urmă ajung să ne rănească”. A căutat răspunsuri și le-a găsit. Nu vrea să devină preot. 

De bază este ideea sa că niciodată nu trebuie să te oprești din a învăța. Mai mult, din a-ți pune întrebări, îi confirm remarca de mai-nainte.

Întâlnirea cu Zeffirelli. Marele artist. Și Omul

Pe aceeași cale, a descoperirii, merge și la casting pentru filmul ”Callas forever”. O parte din producție s-a realizat în România.

Obține un rol secundar, al jurnalistului. Scopul său, legat de acest pas, a fost de-a întâlni un mare artist, așa cum a fost cel de curând trecut în neființă, Franco Zeffirelli. 

Pentru Tomi e remarcabil că regizorul, definitoriu pentru cinematografia mondială, are imensa capacitate de a fi un om simplu. 

Femeia din autobuz

Tomi Cristin a venit cu autobuzul la întâlnirea noastră. Îmi spune că în mașină s-a petrecut ceva. O femeie bătrână și bolnavă, în baston, l-a rugat pe șofer să-i deschidă ușa, în dreptul unui spital, unde trebuia să ajungă ea, la tratament. Chiar i-a și spus pentru ce are treabă în acel loc. 

Vehiculul oricum se oprise la marginea trotuarului, în dreptul stopului. Șoferul nu a vrut să-i deschidă, zicându-i că nu permite regulamentul. Stația era mai departe și doamna avea de mers destul de mult pe jos.

Era oare numai frica de normele interne? ”Cred că i-a fost teamă să ia o decizie. S-a ascuns în spatele legii”. 

Îi răspund. Și în 1988, când ați tăiat jumătate din piesa aceea cu Ceaușescu, ați încălcat niște cutume. Voi toți, actorii, cei care ați fost în acel loc, n-ați fi riscat doar o simplă amendă...