Cel supranumit "Omul cu şopârla" a cucerit sistemul comunist şi cenzura necruţătoare cu cea mai simplă dintre reţete: râsul isteric.

Marelui actor de comedie Toma Caragiu îi era o frică teribilă că va muri într-un accident. Poate părea ciudat pentru un om care a ajuns celebru tocmai pentru riscurile la care se expunea rostind monologuri „cu adresă“. Din câte se pare, maestrul „şopârlelor“ la televizor se temea de avion, de exemplu, dar nu şi de regimul comunist. Cei care l-au cunoscut spun că explicaţia e, de fapt, simplă: Toma Caragiu îi făcea să râdă chiar şi pe cei din conducerea PCR. „Evenimentul zilei“ şi Miliţia spirituală încheie astăzi serialul „Cortina roşie“ cu o poveste despre un mare actor de comedie care a luat în râs Puterea, zâmbind de la masa lor. Un actor exploziv Vechiul prieten al actorului, scenaristul şi realizatorul TV Dan Mihăescu, e cel care, împreună cu Grigore Pop, a scris seria de scheciuri care l-au consacrat pe marele comic ca unul dintre puţinii care îşi permiteau să facă ironii la televiziune pe seama regimului. Iniţial, povesteşte umoristul, în 1969, când au demarat proiectul monologurilor rostite de Toma Caragiu la TVR, părea că România câştigase „un pic de libertate“. „Pe atunci, lumea nu prea era obişnuită cu aşa ceva, la televizor erau transmise bancuri penibile, cu o tematică pe măsură: ambalaje şi borcane“.

Încă de la apariţie, Toma părea o bombă gata de detonare: dacă mişca o sprânceană, gestul primea o încărcătură explozivă. Toată lumea înţelegea că era ceva la mijloc. „Ţin minte că la un moment dat, Toma avea o replică «La noi e bine», simplu spus, iar Toma a rostit-o «La noi... e bine?», cu semnul întrebării. Avea el talentul ăsta!“, dă un exemplu Dan Mihăescu. Naşterea „şopârlei“

Toma Caragiu a devenit „Omul cu şopârla“ din bunăvoinţa regimului: primul scheci de acest gen a fost difuzat după ce Bujor Sion l-a vizionat şi a râs copios. A dat undă verde. „Aşa a început explozia lui Toma!“, crede Mihăescu. Actorul a primit după acest monolog o grămadă de felicitări. „Am izbit-o!“, a fost ce a spus Toma Caragiu despre naşterea „Omului cu şopârla“.

Vechiul coleg şi amic al actorului crede că marelui artist i se permiteau toate acele „ieşiri“ de la televizor pentru că era extrem de iubit chiar şi de unii din conducerea PCR. „Şi-a câştigat o serie de simpatii. Îl plăcea Burtică, îl plăcea Maurer, îl sunau şi-l felicitau după câte una din asta. Maurer chiar îl mai lua pe Toma la plimbare cu maşina. Îmi aduc aminte un episod, când l-a oprit un miliţian pe Maurer şi i-a cerut actele. Şi când a citit numele a făcut ceva de genul: „Gheorghe Ma...aaaaauuuuurer! Mă scuzaţi!“, spune scenaristul.

„Noi să ne vedem de ale noastre“ Povestea a început să se clătine când echipa a „căpătat nas“. Prea multe glume cu aluzie l-au făcut pe unul dintre activiştii „răniţi“ de o „şopârlă“ să se ridice şi să zică răspicat: „Până când o să-i mai lăsăm să ne insulte pe banii noştri?“.

Nu mult după s-a pus tranşant problema: „Să nu mai calce ăsta în televiziune!“. „Şi Toma n-a mai apărut la televizor. Dar maestrul nu părea niciodată foarte speriat. Fusese ales pentru notorietate secretar de partid la teatru sau deputat în consiliul popular. Dar nu se implica. Avea el o vorbă: «Noi să ne vedem de ale noastre!»“, spune Dan Mihăescu.

Înainte de moartea sa, la cutremurul din 4 martie 1977, Caragiu căpătase deja titlul de „Omul cu şopârla“, şi nu de „omul partidului“. Mihăescu îşi aminteşte cum, atunci când ceva părea prea dur la adresa regimului, scenariştii întrebau „Tăiem?“. Actorul completa, zâmbind: „Cum să tăiem? Lasă, să taie ei!“.

Toma Caragiu într-un interviu apărut în revista „Teatrul“ în 1971: "Am câştigat o mare experienţă de viaţă, forţat de multe ori să mă ocup de lucruri care nu mă interesau." ION CARAMITRU: „Câştigase un statut unicat, ca şi Ţiriac şi Năstase“

Caragiu s-a transformat dintr-un comunist sincer într-un „rău necesar“ pentru regim, povesteşte Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti. Potrivit mărturiei celui care consideră că Toma a fost „ca fratele său“, între etapele „de-formării“ sale ca „om nou“, marele actor trecuse printro întreagă gamă de decepţii.

EVZ: Care a fost relaţia lui Toma Caragiu cu regimul comunist? Ion Caramitru: Caragiu a făcut parte dintre puţinii romantici adevăraţi ai începuturilor socialisto- comuniste din România. Ca adolescent s-a înscris în mişcarea de tineret a Partidului Muncitoresc Român. De atunci şi până la interzicerea „Revizorului“ lui Lucian Pintilie a parcurs toată gama de decepţii pe care oamenii de calitate au trăit-o în anii de tristă amintire. L-am cunoscut foarte bine, am fost ca fraţii şi pot să spun că devenise unul dintre cei mai violenţi contestatari ai regimului. Ca artist, apartenenţa la Partidul Comunist Român nu ia adus avantaje, ci numai probleme. Ascultam împreună Europa Liberă, citeam Soljeniţân, traduceri din Ahmatova şi Mandelstam.

Erau celebrele „şopârle“ concesii făcute în schimbul colaborării cu Partidul Comunist? Nu era vorba numai despre „şopârle“, ci de monoloage întregi în care apărea toată gama de ironii acide la adresa regimului şi a oamenilor lui. Caragiu era atât de iubit şi celebru încât nu se putea face abstracţie de el. Era un rău necesar. Putem vorbi de un paradox al timpului în care servitorii regimului se recunoşteau în textele spuse de el, dar în acelaşi timp sperau să nu fie vorba de ei! Câştigase un statut unicat, ca şi Ion Ţiriac şi Ilie Năstase, care erau singurii profesionişti din sportul românesc, în afara tuturor legilor comuniste. Mai toţi liderii comuniş ti se apucaseră de tenis, se visau mari jucători, aveau modelele alături, aşa cum toţi cei care-l ascultau pe Caragiu se credeau destepţi şi ironici.

ARTICOL ÎN „MUNCA DE PARTID“

Teatrul: un instrument cu o deosebită forţă de răspândire a ideilor comuniste

„Teatrul reprezintă un instrument cu o deosebită forţă de influenţare spirituală, de răspândire a ideilor comuniste“, scria Caragiu într-un număr al revistei „Munca de partid“, din 1971. La momentul respectiv, acesta era secretar al organizaţ iei de bază de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“ şi deputat în Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti. Din poziţia sa, Caragiu chema toate teatrele să contribuie la „educarea celor mai largi categorii ale publicului şi, în primul rând, a tinerelor generaţii în spiritul unor înalte convingeri comuniste, al unui profund simţ de responsabilitate umană şi socială, al patriotismului şi internaţionalismului socialist, al unei etici superioare“. Organizaţia de partid din teatru avea o dublă misiune politicoeducativă: „Pe de-o parte, faţă de marele public, format din oamenii muncii, cărora le sunt destinate producţiile noastre artistice şi ale căror cerinţe constituie raţiunea supremă a activităţii creatoare a fiecărui artist; pe de altă parte, faţă de membrii de partid şi faţă de toţi salariaţii instituţiei noastre, cărora trebuie să le insuflăm sentimentul înaltelor răspunderi ce le revin ca promotori ai unei arte capabile să susţină efectiv trăsăturile moralpolitice înaintate ale omului nou. (...) Nu există compartiment al existenţei de fiecare zi a unui teatru care să se situeze în afara misiunii educative fundamentale încredin- ţate de partid artei teatrale, alături de literatură şi celelalte arte“.

IPOSTAZE. Actorul s-a făcut cunoscut pentru talentul de a face aluzii printr-un simplu gest, chiar şi „ridicând o sprânceană“ SCENARIU

Diaconu: „Toma ar fi fost la Universitate“

„Avea relaţii bune cu toată lumea, inclusiv cu cei din partid“, spune actorul Mircea Diaconu despre maestrul Toma Caragiu. Diaconu se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă maestrul ar fi prins Revoluţia, după dublul rol pe care-l jucase. Ştie însă răspunsul: „Ar fi fost în Piaţa Universităţii...“. Caragiu îşi permitea să facă celebrele sale glume nu pentru că era omul partidului, ci pentru că, de la un punct încolo, nimeni nu mai putea să-l oblige să-şi ţină gura, explică Diaconu: „Costurile de a-l cenzura erau mult prea mari, întrucât era extem de iubit. E adevărat însă, nici el nu sărea calul foarte tare“. Şi oamenii regimului se amuzau pe seama glumelor care-i ţinteau indirect. Diaconu exemplifică printr-o păţanie de la acea vreme: „Odată, am mers într-o audienţă la primărie. Şi tovarăşul respectiv mi-a zis că mă văzuse, cu o seară înainte, la teatru. Am zis că cine ştie ce-mi face acum, dar mi-a spus: „Pe întuneric mai râdem şi noi...“, povesteşte actorul. Popularitatea artiştilor era o armă. Mircea Diaconu îşi aminteşte că, înainte de înmormântarea lui Amza Pellea, lumea se îngrămădise să-l vadă pentru ultima dată, expus la Teatrul de Comedie: „Speriaţi de posibilele urmări ale unei adunări de felul ăsta, mai-marii partidului au luat măsuri. Una dintre acestea era să nu mai accepte poza unui singur actor - aşa cum se obişnuia - pe coperta revistei «Cinema». În loc de unul, au apărut de atunci doar câte trei artişti“.

Toma Caragiu - "Aşa-i in tenis"