EXCLUSIV. Regizorul proaspăt premiat cu Oscar a povestit pentru EVZ că înainte să facă filmul "Discursul regelui" ştia puţine lucruri despre personajul lui.

Singura surpriză de la ediţia de anul acesta a Oscarurilor a fost statueta pentru regie obţinută de Tom Hooper pentru "Discursul regelui".

Cineastul britanico-australian distins cu premiul Academiei americane de film a vorbit pentru "Evenimentul zilei" despre monarhie ca formă de entertainment naţional, despre modul în care regii erau doar "icoane vizuale" înainte de apariţia radioului şi despre legătura dintre "Discursul regelui" şi "Regina".

EVZ: Se vorbeşte despre faptul că sunteţi extrem de bun la a aduce istoria la viaţă pe marele ecran, la a face personalităţile istorice să arate ca oamenii reali. Veţi continua în această direcţie? Tom Hooper: Sunt mereu confuz când mă gândesc că nu erau oameni reali de la bun început. Nu pornesc de la "Of, Doamne, cum să-i fac să pară reali când ei par a fi asta şi asta". Odată ce mi-am terminat perioada de cercetare, mie mi se par extrem de reali.

Nu cred că am mers până la a mă specializa în istorie, dar tot ceea ce caut sunt scenarii cu personaje complexe, chiar măreţe, în situaţii dificile extraordinare şi e greu să găseşti scenarii originale ale unor filme de ficţiune contemporane care să conţină personaje la fel de complexe ca George al VI-lea, Brian Clough (antrenorul Derby County şi Nottingham Forest şi eroul lungmetrajului anterior al lui Hooper, "The Damned United" - n.r.) sau John Adams (care dă titlul miniseriei TV realizate de Tom Hooper - n.r.).

Când faci un film despre oameni care au existat cu adevărat, dacă scriitura nu e suficient de complexă, poţi să îmbogăţeşti personajul, să-i conferi nuanţe. Deci într-un fel e o soluţie la această problemă. Dar e şi mai mult de atât.

Care ar fi celălalt motiv? Sunt interesat de personaje iconice şi de ceea ce reflectă ele despre identitatea naţională. În Marea Britanie, ce mi se pare interesant la acest film este că suntem atât de prinşi într-un conflict interior apropo de monarhie... Pe de-o parte, suntem reticenţi pentru că ea nu are altă funcţie decât să omagieze "trecutul nostru glorios", pe de alta, oamenii o văd ca pe ceva romantic şi o urmăresc ca pe o soap-opera la nivel mondial. La noi, monarhia e excelentă ca entertainment. Ceea ce m-a interesat a fost să spun adevărul despre noţiunea de privilegiu. La George al VI-lea este extraordinar că ascensiunea lui la tron nu era privilegiată cu nimic.

Cred că unul din motivele pentru care monarhia este suportată de britanici este moştenirea lăsată de el. Naţiunea i-a înţeles situaţia dificilă. Englezii îl ascultau şi erau implicaţi în drama lui - dacă va trece peste defectul de vorbire. L-au văzut pe acest om luptându-se să-şi respecte datoriile şi continuând să ţină aceste discursuri care îl traumatizau. Cumva regina a moştenit acest puternic simţ al datoriei.

Pe Winston Churchill îl portretizaţi într-un mod inovator... Înainte să lucrez la "Discursul regelui", cunoştinţele mele despre George al VI-lea erau vagi, cu siguranţă nu aveam idee că Lionel Logue existase. Auzisem ceva despre bâlbâiala regelui... Generaţia mai veche îl ţine minte, dar nu a mea (Hooper e născut în 1972 - n.r.). Churchill a devenit liderul iconic al acelei perioade, aşa că e o schimbare agreabilă să muţi accentul pe George al VI-lea. Povestea pe care o ştie toată lumea e aceea a monarhului care a renunţat la tron ca să fie cu femeia iubită. Pe mine nu m-ar fi interesat niciodată să spun acea poveste, e prea simplă, prea liniară.

E lipsită de subtilitate? Nu, sunt multe subtilităţi acolo. Dar mi se pare... "obosită". Prefer să spun povestea din culise în locul celei care s-a petrecut la scenă deschisă. Relaţia dintre rege şi logopedul lui, modul în care monarhul trebuie să-şi negocieze superioritatea mi se par subversive, cu atât mai mult cu cât se petrec pe fundalul ascensiunii la tron.

Prin modul în care îmi aleg poveştile încerc să fiu întotdeauna subversiv. John Adams era subversiv în SUA pentru că era preşedintele demodat. Caut mereu acel detaliu care conduce la o imagine pe care n-am mai văzut- o până atunci. În cazul de faţă, "detaliul" au fost jurnalele lui Lionel Logue.

De ziua mea, sora mea mi-a dat un exemplar din "The Times" din 4 septembrie 1939 şi din cauza tipicului adevăr spus pe jumătate britanic, faptul că declarasem război ajunsese pe a opta pagină (râde). Acolo era şi o fotografie cu regele stând la birou cu microfonul în faţă. Ştiu că asta e o porcărie propagandistică, că regele îşi ţinea discursurile stând în picioare, cu fereastra deschisă, din cauza jurnalelor lui Logue. El povesteşte şi că decorase special camera în care regele a ţinut discursul în care declara război ca să-l facă pe Bertie să se simtă în largul lui.

Dar nu doar asta i se cerea unui rege, să ţină discursuri... Înainte nici măcar nu ţineau discursuri. Monarhii trebuiau să fie iconici exclusiv din punct de vedere vizual: să salute mulţimea din caleşti şi să arate bine în uniformă şi pe cal. Aveau un rol care s-a transformat radical odată cu apariţia ra dioului. Abia atunci au trebuit să devină buni vorbitori şi să înveţe să creeze legături emoţionale între ei şi supuşi. A fost ghinionul lui Bertie să se nască în acea perioadă, dacă ar fi făcut parte din generaţia anterioară s-ar fi putut bâlbâi liniştit.

Cred că există o relaţie interesantă între filmul meu şi "Regina" (cel care i-a adus Oscarul lui Helen Mirren - n.r.). Acolo vezi modul în care mass-media făcea presiuni asupra monarhiei britanice să devină "contemporană", "la zi", iar în filmul meu vezi începutul acelui proces, modul în care rolul BBC-ului se amplifică şi creează noi aşteptări de la monarh din partea naţiunii.

SINOPSIS

Monarhia în derivă

După moartea tatălui său, regele George al V-lea (Michael Gambon), şi după scandaloasa abdicare a fratelui său, regele Edward al VIII-lea (Guy Pearce), Bertie (Colin Firth), care a suferit toată viaţa de un impediment al vorbirii, este brusc încoronat, devenind regele George al VI-lea al Angliei.

Fiindcă ţara e în prag de război şi are nevoie disperată de un lider, soţia sa, Elizabeth (Helena Bonham Carter), viitoarea Regină-Mamă, îşi convinge so ţul să meargă la un logoped, Lionel Logue (Geoffrey Rush).

Cu sprijinul lui Logue, al familiei, al guvernului şi al lui Winston Churchill (Timothy Spall), regele îşi va învinge defectul de vorbire şi va adresa poporului un mesaj radiofonic, care îl va împinge spre victorie în război.

• OSCAR 2011. "Discursul regelui", cel mai bun film. Colin Firth, cel mai bun actor
• INTERVIU EXCLUSIV. Colin Firth: "Viaţa de actor devine interesantă abia pe la 35 de ani"
• "Discursul regelui": un bâlbâit face istorie