Un imigrant, un refugiat, un cerşetor? – se întreba, în 2015 când a postat poza pe pagina sa de Facebook, scriitorul şi jurnalistul francez Jean-Yves Bonnamour. Şi tot el îşi răspundea: „Nu! Unul dintre cei mai mari scriitori ruşi din toate timpurile: Lev Tolstoi!”
Pe fotografie scrie că autorul Annei Karenina mergea de la Moscova spre Iasnaia Poliana, locul în jurul căruia a gravitat de-a lungul întregii sale vieţi. Acolo s-a născut în 1828, acolo îşi doarme somnul de veci din 1910, parcă în ciuda Bisericii Ortodoxe Ruse care nu l-a iertat niciodată după ce l-a excomunicat în 1901. În acelaşi an, Tolstoi refuza Premiul Nobel pe motiv că banul este „ochiul dracului”.
Pe vremea când era ofiţer, în 1854, el a fost transferat în armata dunăreană şi a locuit timp de câteva luni la Bucureşti, despre care îi scria uneia dintre mătuşile sale: „Sunt năucit. Un oraş mare şi frumos, obligaţia de a te prezenta multora, opera italiană şi teatrul francez...
La 82 de ani, pe 28 octombrie 1910, Lev Tolstoi avea să părăsească pentru ultima dată Iasnaia Poliana, parcă pentru a-şi căuta moartea, pe care a găsit-o pe 20 noiembrie în micuţa gară Asatapovo. O explicaţie pentru ultima fugă de la Iasnaia Poliana ar putea fi găsită în jurnalul său, unde vorbeşte despre ultima parte a vieţii lui: „A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renaşterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viaţă familială cinstită şi regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar şi toate satisfacţiile personale. În sfârşit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aş vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente”.