„Evenimentul zilei“: Vă aflaţi la Bucureşti pentru Reuniunea anuală a diplomaţiei române (n.r. – 2-3 septembrie), în calitate de ambasador al României în Danemarca şi Islanda. Care este miza Reuniunii din acest an?
Toader Paleologu:
Reuniunea de anul acesta este concentrată pe o anumită temă, legată de dimplomaţia economică. Ne-am atins obiectivele strategice, integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană, de acum trebuie să ne gândim cum să ne promovăm şi interesele economice. Pe de altă parte, e o reuniune foarte importantă pentru noi toţi, ne adunăm, ne revedem… Pentru mine e o ocazie să mă întâlnesc cu colegi la care ţin foarte mult: Teodor Baconski, care e ambasador la Paris, Bogdan Mazuru, de la Berlin, sau Adrian Vieriţa, de la Washington.

Cum se văd, de la Copenhaga, unde aţi plecat în 2005, conflictele politice din România?
Cultura politică română e conflictuală, iar acest caracter conflictual a luat proporţii. După intrarea în Uniunea Europeană, în mod special, parcă s-a atins un fel de paroxism, chiar dacă e vorba de conflicte fără miză, după părerea mea. Acuzaţiile de prostie între diferiţi lideri politici nu fac să avanseze dezbaterea publică. Aş vrea să aud mai multe despre politica oraşului sau politica familiei, despre legea sponsorizărilor sau cea privind asociaţiile: mai multe dezbateri publice de substanţă şi mai puţine înjurături de la persoană la persoană.

În ce partid v-aţi putea integra?

Sunt un om de dreapta şi nu ascund lucrul acesta. Am prieteni în Partidul Social Democrat care-mi cunosc opţiunile, fără ca acest lucru să fie un impediment pentru o bună comunicare. Partidele de dreapta din România sunt cele care sunt, PNL şi PDL. Mi-aş fi dorit ca ele să colaboreze mai armonios. Nu trebuie neglijată logica votului uninominal, care va forţa aceste partide să se apropie. Scrutinul uninominal are acest efect. În general, parlamentul se reînnoieşte cu 20%. Probabil că acum vor apărea mai multe figuri noi ca de obicei, poate în jur de aproape 40%. Vom vedea ce va ieşi din urne. Îmi doresc apropierea celor două partide de dreapta şi nu abandonez speranţa.

„Sire, am mai multă nevoie de cratiţe decât de instrucţiuni“

Care au fost provocările numirii dumneavoastră ca ambasador?
Între Danemarca şi România, legăturile nu sunt atât de strânse. Nu există o reţea de relaţii umane, aşa cum sunt cele cu Franţa, Italia sau Germania. Aceasta este dificultatea pentru un ambasador: să facă România vizibilă cu ce are ea mai bun. Oricum, performanţele recente sunt receptate în afară. În schimb, a fost greu de înţeles pentru unii parteneri ce s-a întâmplat anul trecut, cu suspendarea preşedintelui, iar eu a trebuit să le explic ciudăţenia asta, care ţine de dualitatea puterii, instituţionalizată de Constituţia din ’91. Pe de altă parte, pentru mine este mai mică provocarea de a sta de vorbă cu regina Danemarcei decât cea de a obţine fonduri pentru repararea ambasadei, pentru achiziţionarea de mobilier, de tacâmuri sau veselă. Talleyrand îi spunea lui Ludovic al XVIII-lea, într-o scrisoare: „Sire, am mai multă nevoie de cratiţe decât de instrucţiuni“. Aşa zic şi eu: e nevoie de tot ce ţine de logistica reprezentării, pentru că asta plasează un stat acolo unde merită. Trist este că, anul acesta, bugetul ministerului a fost atât de drastic tăiat. E un lucru de care ministrul nostru este foarte conştient şi face toate eforturile pentru a depăşi această situaţie. Dacă nu ai bani însă, nu poţi face mare lucru.

Tatăl dumneavoastră v-a influenţat planurile de viitor?

Pedagogia tatălui meu era indirectă, niciodată nu îmi spunea ce să fac. A contat mai mult simpla lui prezenţă şi a prietenilor săi, care m-au inspirat foarte mult, cu poveştile pe care le spuneau. Au fost situaţii în care eu l-am „împins“ să facă anumite lucruri, pentru că între noi exista o colaborare, chiar înainte de ’89. Spre exemplu, acea scrisoare a intelectualilor în sprijinul lui Mircea Dinescu, pe care au semnat-o şapte scriitori importanţi. Apoi a fost o revenire a lui, la care am contribuit cu un citat latinesc, pe care îl găsisem. Şi când a fost ambasador, ne completam. Din păcate, nu puteam fi alături de el pe atât de mult pe cât mi-aş fi dorit. A fost ceva providenţial că am fost alături de el când a murit, în urmă cu exact 3 ani.

A fost primul intelectual român care a ţinut să scoată la lumină, după ’89, faptul că a colaborat cu Securitatea.

Multă vreme a fost singurul care a făcut această mărturisire, nesilit de nimeni. Alţii au făcut mărturisiri în momente critice pentru ei. Pe de altă parte, el s-a luptat cu sistemul, nu a fost un produs al lui, a fost condamnat, bătut şi schingiuit. Exigenţa morală faţă de sine însuşi ar trebui să fie un exemplu pentru mulţi. Dacă un om cu o asemenea dimensiune spune în public aşa ceva, ar trebui să se simtă şi alţii. Pe de altă parte, lui îi dădea şi mâna. Eu chiar vreau să public dosarul şi notele lui. Din păcate, regulamentul intern de funcţionare al CNSAS e în contradicţie cu legea care îl instituie şi cu drepturile omului şi cu drepturile de autor. Autobiografia tată- lui meu, redactată în închisoarea de la Botoşani, este un document extraordinar care trebuie publicat. "

"Acuzaţiile de prostie între diferiţi lideri politici nu fac să avanseze dezbaterea publică. Aş vrea să aud mai multe despre politica oraşului sau politica familiei, despre legea sponsorizărilor sau cea privind asociaţiile." – Toader Paleologu, ambasador

PROFEŢIE

„Micul ambasadorel“

Ce v-aţi propus să faceţi după expirarea mandatului de la Copenhaga?

E greu de spus. Mi-aş dori să rămân în Ministerul de Externe, să am o altă însărcinare. Mi-aş dori să am cât mai multe responsabilităţi, dar asta nu depinde de mine, ci de context. Pe de altă parte, durata unui mandat este de patru ani. Uneori se poate să fii uitat la post, ceea ce nu cred că se va întâmpla, alteori se poate să dureze mai puţin, din varii motive.

Aţi dorit să urmaţi tradiţia diplomatică din familia dumneavoastră?

Când era tata ambasador la Paris, în anii ’90, un prieten de-al lui, fost diplomat şi el, îmi spunea „Ambasadorel“. Avem 16 ani pe atunci, când făceam planuri să devin ambasador. Toţi bărbaţii din familie au fost politicieni, într-o anumită măsură. Tatăl meu a fost politician, dar la el e mai important faptul că a fost scriitor. Bunicul meu, iarăşi, a fost un politician interesant. O mare figură politică a fost şi unchiul tatălui meu, ministrul liberal Mârzescu. Pe de altă parte, există, fără îndoială, şi „mica“ mea grandomanie personală. Citeam, de mic, Plutarh, despre Cato, Brutus, Cicero şi mă emoţionau vieţile marilor oameni.

"Modelele copilăriei erau marile figuri ale republicanismului roman, precum Cato sau Cicero."

PERFORMANŢĂ

CV de ambasador


Toader Paleologu s-a născut la Bucureşti, în anul 1973, şi este ambasador al României în Danemarca şi Islanda, din 2005. A absolvit la Paris Ecole Normale Supérieure, fiind licenţiat în Filosofie şi doctor în Filosofie politică. Cariera sa universitară debutează în anul 1999, când începe să predea la diferite universităţi din Statele Unite ale Americii, precum Harvard University, New York University sau Boston College. Din 2003, este conferenţiar la European College of Liberal Arts din Berlin. A publicat „Sous l’oeil du Grand Inquisiteur: Carl Schmitt et l’héritage de la théologie politique“, în 2004, şi „De la Karl Marx la stenograme: Cronica anului politic 2004“, în 2005, precum şi articole în ziarele din România. Este căsătorit cu mezzosoprana Sarah Paleologu şi are un fiu, Mihai, în vârstă de 14 ani. Toader Paleologu este fiul eseistului şi scriitorului Alexandru Paleologu, om politic născut într-o veche familie boierească de origine bizantină, înrudită cu domnitorul Constantin Brâncoveanu.

DIPLOMAŢIE. Toader Paleologu, alături de premierul danez Anders Fogh Rasmussen
(stânga), unul dintre suporterii consecvenţi ai României


AMINTIRI

„Tata era mai relaxat, uneori chiar «je-m’en-fichiste», eu sunt mai ambiţios, mai încordat“

Sunt trăsături ale tatălui dumneavoastră pe care acum, la vârsta maturităţii, le regăsiţi în propria personalitate?
Nu mă provocaţi, că o să încep să mă laud şi nu e bine. Am moştenit talentul, inteligenţa, frumuseţea. Glumesc, fireşte! Aş vorbi mai degrabă de diferenţele dintre noi. Când s-a născut, familia lui avea un anumit statut, pe care eu nu îl mai aveam, în anii ’70. De aici poate o anumită încrâncenare în urmărirea obiectivelor mele. Cariera academică mi-am făcut-o singur, pe cont propriu, într-un mod diferit de felul lui de-a fi. El era un om mult mai relaxat, eu sunt mai muncitor şi mai ambiţios. El avea o charismă aparte şi era o personalitate foarte ataşantă. Şi nu avea ambiţie politică.

Spre deosebire de dumneavoastră, care-l devoraţi pe Plutarh.
Fără îndoială! Aş vrea să fiu totuşi clar: nu este vorba de ambiţie în sensul să mă bag, să apuc, ci mai mult în sensul serviciului binelui comun. Modelele copilăriei erau marile figuri ale republicanismului roman, precum Cato sau Cicero. Eu pot aştepta, îmi văd de lungul nasului şi cred că timpul lucrează pentru cei ca mine. Mă gândesc şi la renumele familiei. Nu pretind că m-am sacrificat acceptând misiunea de ambasador, am făcut un calcul foarte bun şi sunt foarte doritor să-mi asum misiuni cu responsabilităţi şi mai mari.

„La Bucureşti mă simt ca peştele în apă“


Ce lucruri vă miră de fiecare dată când vă întoarceţi în Capitală?

De fiecare dată când revin în ţară, stau în Bucureşti, în casa părintească. Pe o notă puţin mai personală, acum sunt dezolat de demolările care au loc în Centrul Istoric al Bucureştiului. Este un adevărat masacru ce ce întâmplă! E deajuns o plimbare prin centrul Bucureştiului ca să retrăiesc anii ’80, când, pe vremea lui Ceauşescu, dispăreau casele de pe o zi pe alta. Sper ca preşedintele să fie cu adevărat jucător şi ca acea comisie care s-a adunat la Cotroceni sub îndrumarea sa să producă ceva cât mai repede, pentru a opri acest dezastru. În rest, sunt foarte bucuros la Bucureşti, mă simt aici ca peştele în apă. Am revenit anul acesta cu varii ocazii: vizita unei principese daneze, în mai, când i-am arătat ţara, apoi în iunie, la nunta de diamant a regelui şi a reginei – un moment extraordinar. M-aş bucura să revin mai des, dar există unele constrângeri ale postului diplomatic.

Când aveţi puţin timp liber, ce vă place să faceţi?
Sunt un om care nu are hobby-uri. Ce fac cu plăcere, mă şi relaxează, dar face parte şi din lucru. Frontiera nu este foarte clară între relaxare şi muncă. În vacanţă, merg să predau la universitatea din Berlin. Îmi place să discut cu prietenii mei danezi şi români, dar şi cu colegii din corpul diplomatic.