Valentin Teodorian a fost una dintre cele mai frumoase voci ale scenei lirice românești. O evocare de Dan Ciachir.
Pe Valentin Teodorian îl văzusem şi-l ascultasem încă din adolescenţă interpretându-l pe contele de Almaviva din Bărbierul din Sevilla, într-o distribuţie celebră, cu Nicolae Herlea în rolul lui Figaro şi cu Magda Ianculescu în cel al Rosinei... Ca artist liric, Valentin Teodorian cunoscuse succesul şi notorietatea încă de pe la vârsta de treizeci de ani, când se îmbrăca elegant, cu gust, preferând costumele de culoare maro. Fusese căsătorit mai întâi cu soprana Magda Ianculescu, apoi cu actriţa Sanda Toma, rămânând o vreme subiect de cronică mondenă orală. Atunci când am devenit vecini, în 1974 sau ’75, nu mai era bărbatul zvelt, cu părul negru şi tenul brun. Se apropia de cincizeci de ani, albise şi începuse să se îngraşe. Făcând cunoştinţă cu el în holul blocului, m-am înclinat cu deferenţă, adresându-mă cu maestre. Locuia împreună cu cea de a treia soţie, o pictoriţă, de care avea să se despartă în curând. Legislaţia de atunci, întocmai ca Biserica, nu admitea decât trei căsătorii, aşa încât nu s-a putut însura a patra oară. Şi-a petrecut însă ultimele două decenii de viaţă alături de o femeie distinsă, medic, pare-mi-se spiţă a familiei Lipatti.
Am intrat de mai multe ori în apartamentul de la etajul al patrulea locuit de tenor, vizitele nedepăşind zece minute, răstimp în care îmi făcea un nod superb la cravată. Recurgeam la acest privilegiu fără să abuzez, anunţându-mă cu un telefon. Schimbam atunci câteva cuvinte cu muzicianul cultivat, cordial, foarte natural în purtări, expansiv, autentică natură solară. De altfel, era foarte multă lumină în locuinţa sa, chiar şi seara, propagată de o lustră cu becuri puternice care se reflectau într-o oglindă veneţiană.
Valentin Teodorian, pe care prăbuşirea regimului comunist părea că-l întinerise, a publicat în 1993 o mică monografie consacrată mentorului său, compozitorul şi dirijorul Nicolae Lungu, sub a cărui baghetă se formase încă de la şaisprezece ani, în Corala Patriarhiei. Întrucât Nicolae Lungu este şi armonizatorul muzicii Liturghiei slujite în bisericile noastre, la scurt timp după ce am primit un exemplar de la autor, am scris o cronică în „Cuvântul”. După apariţie, Valentin Teodorian mi-a telefonat ca să-mi mulţumească, rugându-mă să cobor până la el. Mă aştepta în pragul uşii, cu braţele desfăcute pentru îmbrăţişare. „Dragul meu, de acum încolo mă poţi trezi şi la miezul nopţii ca să-ţi fac nod la cravată!”, mi-a zis.
Doi ani mai târziu, la sfârşitul primăverii, urcam împreună în ascensor. Ajunşi la etajul al patrulea, după ce ne-am luat rămas bun, când să iasă din lift, Valentin Teodorian s-a răsucit spre mine ca şi cum îşi amintise brusc ceva şi mi-a spus, privindu-mă drept în ochi, cu o tristeţe profundă: „Eşti tânăr încă şi n-ai cum să ştii cât de repede trece timpul de la o anumită vârstă...”.
Avea să moară subit, peste trei sau patru zile, în somn.
Recomandările noastre
