Lumea actuală se prăbușește sub tăvălugul Corectitudinii Politice, care nu este altceva decât o formă de „Terorism intelectual”.

Gânditorul conservator francez Jean Sévillia face o radiografie necruțătoare a societății contemporane occidentale într-un interviu esențial pentru Le Figaro pe care îl reproducem integral.

Republicați laolaltă trei eseuri istorice și politice: Corectitudinea istorică, Corectitudinea morală și Terorismul Intelectual (toate trei apărute și în limba română, la editura Humanitas – n.r.). Să începem cu acesta din urmă, a cărui ultimă apariție datează din 2000. După șaisprezece ani, a dispărut terorismul intelectual, și dacă nu, care sunt noile sale forme de manifestare?

Ar fi suficient să evoc câteva manifestări foarte recente de terorism intelectual, ceea ce și fac în prefața acestui volum care reunește texte editate și actualizate de mai multe ori, pentru a constata că fenomenul nu doar că nu a dispărut, dar face ravagii mai mult ca niciodată.

Mai este nevoie oare să amintesc atacurile cărora le-au fost ținte în ultimii ani filosofi ca Alain Finkielkraut sau Michel Onfray, jurnalistul Eric Zemmour, actorul Lorànt Deutsch  sau romancierul Michel Houellebecq? Mai trebuie să amintesc de condițiile în care s-a desfășurat dezbaterea – sau mai exact lipsa de dezbatere – legată de căsătoriile homosexuale, unde din start a fi partizanul acestora era semnul unui spirit modern și deschis, iar a fi adversar dovedea o mentalitate intolerantă și retrogradă?

Într-o societate democratică, în care dezbaterea de idei se presupune a fi liberă, totul se petrece ca și cum anumite idei ar fi interzise, anumite teme ar fi tabu și anumite voci mai puțin legitime decât altele, pentru că contravin gândirii dominante, care este cea a elitelor politice, culturale și mediatice.

Mecanismul terorismului cultural nu s-a schimbat. El consistă în a arunca oprobriul asupra oponenților acestei gândiri dominante, lipindu-le, implicit sau explicit, o etichetă ce are ca scop să-i reducă la tăcere, compromițând deopotrivă persoana lor și gândirea lor.

Aceste etichete se traduc prin cuvinte – reacționar, rasist, fascist, homofob etc. – care nu mai au nimic din înțelesul lor obiectiv: ele se pot aplica la orice și oricui, pentru a discredita potrivit principiului amestecării și al reductio ad hitlerum.

Ceea ce se schimbă, însă, este obiectul terorismului intelectual, deoarece acesta este indexat conform ideologiei dominante. Acum cincizeci de ani, când marxismul triumfa printre intelectuali, a fi anticomunist echivala cu a fi tratat drept „câine” de către Jean-Paul Sartre. Astăzi, când antirasismul și multiculturalismul sunt prezentate ca imperative categorice, a afirma că originea și amploarea fluxurilor de imigranți reprezintă o problemă pentru Franța și pentru Europa în general echivalează cu a fi acuzat de rasism.

În lucrarea dvs. Corectitudinea istorică, restabileați un anumit număr de adevăruri pe care „istoria” pentru marele public le ascundea. Considerați că aceste legende negre ale Istoriei Franței s-au estompat?

Mi-ar plăcea să fie așa, însă aceste legende, care de altfel privesc întreaga istorie occidentală și nu doar istoria Franței, au o soliditate cu atât mai mare cu cât sunt vehiculate și repetate pe canale multiple, de la manualele școlare până la judecățile lapidare care agrementează discuțiile de bistrou.

Ceea ce am numit corectitudinea istorică, adică corectitudinea politică aplicată istoriei, este veche. Are propria sa istorie, care poate fi reconstituită, în ea amestecându-se procesul împotriva Bisericii Catolice „intentat” de Enciclopediști, viziunea negativă asupra lumii de dinainte de 1789 și legenda poleită cu aur a Revoluției Franceze, moșteniri de la școala republicană din secolele XIX și XX, refuzul istoriei evenimențiale și viziunea socio-economică a trecutului, moștenire de la școala marxistă, și, în fine, istoria privită și analizată prin prisma drepturilor omului, rod al individualismului înconjurător.

A restabili adevărul este o sarcină grea care cere răbdare. Aceasta presupune să opui fapte legendelor, mai ales legendelor inverse, ceea ce ar fi contrar demersurilor istorice.

Cu timpul, avansând cu cercetările, apar și rezultatele. Luptele din Vendeea din 1793 – 1794, de pildă, sunt mult mai bine cunoscute decât erau acum jumătate de secol, deoarece s-au întreprins autentice cercetări istorice asupra acestui episod dramatic și puțini sunt cei care mai neagă că populația civilă vendeeană din acea epocă a fost victima unei operațiuni de exterminare.

Un alt exemplu: începe să fie recunoscut faptul că traficul de negri era un sistem care nu îi implica doar pe europeni, de vreme ce existau triburi africane care își vindeau frații de culoare și că a existat dintotdeauna un trafic interafrican, cu oameni reduși la situația de sclavi și scoși la vânzare în răsăritul continentului de către traficanții arabo-musulmani.

Cum se explică decalajul dintre seriozitatea publicațiilor istorice și lejeritatea cu care cinematograful și serialele tv abordează această istorie?

În sine, acest decalaj nu este nou. Foiletoanele scrise în secolul XIX, care își plasau intriga în trecut, își asumau deja libertăți față de istoria reală. La fel și în teatru sau cinema. La fel și în televiziune, pe când era la începuturile sale. Marile seriale televizate din anii 1960 și 1970 nu se supuneau canoanelor universitare, însă cel puțin aveau o forță creatoare, o ambiție. De la Cavalerul reginei (1963) la Vidocq (1967) și de la Catarii (1966) la Regii blestemați (1972), o întreagă generație a prins gust pentru istorie, chiar dacă veracitatea acestor filme era discutabilă. Se poate deci face ficțiune televizată cu o oarecare exigență istorică.

Însă este nevoie de o dorință de exigență și de respectul față de trecut, ceea ce nu mai este deloc la modă în zilele noastre.

Locul istoriei se reduce în cadrul programelor școlare, însă aceasta se difuzează din ce în ce mai mult la radio, televiziune, în librării, festivaluri... Cum se explică acest paradox?

Nu este vorba de un paradox. Există chiar o legătură de cauzalitate directă între restrângerea spațiului acordat istoriei în școală și succesul înregistrat de emisiunile istorice de bună calitate,de biografiile personajelor importante și de spectacolele și reconstituirile istorice.

În realitate, într-o epocă bulversată, oamenii caută repere, inclusiv cele ale trecutului. Dacă școala nu mai predă istoria țării noastre, așa cum o făcea odată, își vor căuta ei înșiși reperele. Această tendință se va accelera: cu cât se va dori să ni se taie rădăcinile, cu atât ele vor fi mai prețuite, printr-un curent natural de reapropriere a unei moșteniri furate, ocultate sau disprețuite. Gânditoarea Simone Weil spunea că trecutul este una dintre cele mai vitale necesități ale sufletului omenesc.

În prefața dvs., reveniți asupra noțiunilor de „victorie culturală” și de „luptă de idei”. Considerați că „reacționarii” au câștigat?

Este un refren pe care îl reia, pe un ton încărcat de ură, presa de stânga: dreapta – sau conservatorii, reacționarii etc. – ar fi câștigat „lupta de idei”. Însă acest refren este unul mincinos.

Este adevărat, în raport cu peisajul ideatic de acum cincisprezece ani, că figuri precum Alain Finkielkraut sau Eric Zemmour înregistrează reale succese de audiență atunci când o televiziune sau un radio le oferă microfonul, ceea ce mă bucură. Însă ei rămân niște excepții pe calea undelor, iar afirmațiile lor suscită replici violente, uneori execuții publice, când nu este vorba de amenințări cu repercusiuni judiciare, câteodată puse și în practică. Este de asemenea adevărat că gândirea de stânga macină în gol, dar totuși ea continuă să macine...

Nu trebuie decât să observi modul în care sunt analizați factorii care îi împing pe tinerii care trăiesc în Franța spre jihadism pentru a constata că comentatorii se învârt mereu în jurul unor explicații sociale – sărăcie, excluziune, neșcolarizare etc. -  doar pentru a nu vedea și numi realitatea, care este politică, culturală și religioasă.

Conceptul de „neoreacționar”, lansat în 2002 de cartea lui Daniel Lindenberg, eseist de stânga, nu doar că recurge la un amestec simplificator – nu, Pascal Bruckner nu gândește ca Natacha Polony, care nu gândește ca Elisabeth Lévy ș.a.m.d. – dar faptul că înaltul cler al stângii a dispărut sau tace nu împiedică clerul mărunt să fie activ. Faceți un sondaj în legătură cu ce păreri există în clase despre profesori sau în redacțiile canalele publice despre legea muncii sau despre imigranți și vă veți edifica.

Or, de vreme ce toți francezii trec prin școală sau privesc la televizor, ei suportă această influență, chiar dacă mulți știu să se elibereze de ea.

Prin urmare, sunt foarte dezamăgit, dar pe teren nu poate fi încă vorba de o „victorie culturală”., Din punct de vedere cultural, nu am ieșit încă din paradigma potrivit căreia este bine să fii de stânga, iar dacă ești de dreapta trebuie să te scuzi.

Nu este mai puțin adevărat că și dreapta, care nu strălucește prin idei, face totul pentru a ascunde că nu este de stânga. Nu fac parte dintre cei care consideră că clivajul dreapta / stânga este caduc. Această distincție structurează viața noastră politică de două secole și nu este pe cale de dispariție, chiar dacă granițele (ideologice – n.r.) s-au deplasat și chiar dacă elitele conducătoare de dreapta și de stânga conviețuiesc într-un liberalism libertar, care le apropie și adesea le face să se confunde.

Lupta se poartă în universitate, în librării sau în emisiunile de divertisment?

Se poartă peste tot, deoarece corectitudinea politică se ascunde atât în amfiteatrele universităților ca și în librării, studiouri de televiziune sau radio, unde clovnii de azi fac pe gânditorii. Fiecare are crenelul său și harul său printre rebelii împotriva  corectitudinii politice.

Eu personal nu m-aș simți în largul meu într-o emisiune de divertisment, însă mă bucur că prieteni de-ai mei își asumă acest risc. În librării, succesul lucrărilor care exprimă idei contra curentului dovedesc că liniile se mișcă în societate, în lipsa unei schimbări în sfera politică, culturală sau mediatică.

În ceea ce privește universitatea, ea nu este monolitică. Dacă ați ști ce mărturisiri îmi fac istoricii universitari, care îmi mulțumesc pentru ceea ce scriu...

„Corectitudinea morală” este aceeași cu cea descrisă de dvs. în eseu?

Da. Încă suntem și vom mai fi mult timp sub efectul profundei revoluții intelectuale și morale din anii 1960 – 1970, care a impus ca un dat absolut paradigma individului și a drepturilor lui. Foarte succint, odinioară se considera că individul este cel care datorează ceva societății. Astăzi, se consideră dimpotrivă că societatea datorează din start ceva individului.

În sânul unei familii, la școală, la universitate, la întreprindere, în vacanță sau în politică, în modul de raportare la cultură sau la religie, aceasta a schimbat totul. Individul este cel care își fixează propriile norme de bine și de rău și care definește ceea ce vrea să accepte sau nu în termeni de constrângere colectivă.

Însă această revoluție este paradoxal constrângătoare, de vreme ce absența normelor a devenit o normă și deci o obligație. Aceasta este corectitudinea morală.

Reluați citatul lui Albert Camus din discursul său de la Stockholm: „A împiedica lumea să se descompună”. „Lumea veche” nu este ea în mare parte descompusă? Nu a venit momentul să construim altceva?

Da, însă nu putem reconstrui pe vid. Marii creatori nu au plecat niciodată de la zero. Ei erau mai întâi moștenitori, chiar dacă răsturnau moștenirea. Mâine va trebui să reconstruim bazându-ne pe principiile pe care s-au întemeiat dintotdeauna civilizațiile.

Nu putem face economie la primire și la predare, la legătura dintre generații, la împărtășirea unei moșteniri. În ciuda năruirii vizibile a societății noastre, ceea ce stă încă în picioare se bazează pe indivizi și pe familii, care rezistă în fața atacului epocii. Aceste forțe sunt mult mai numeroase decât se crede. Ele sunt garanția viitoarei noastre renașteri.