Fetele şi băieţii s-au echipat. Încălţăminte uşoară, haine elastice. Urmează încălzirea. Mişcarea capului, a trunchiului, a bazinului, a gleznelor. Apoi se formează perechile. Şi începe exerciţiul, controlat prin cifre. De la unu la opt. Fiecare ondulaţie a muşchilor înseamnă un număr. Repetă de mai multe ori. În linişte. Se aud doar paşii pe podeaua sticloasă. Înlănţuiri de siluete, mâini care când se strâng, când îşi dau drumul. Respiraţii sacadate, picioare care fug şi se întorc în acelaşi punct de unde plecaseră.

Îşi face apariţia muzica. Fără amplitudine. Lentă, și totuși provocatoare. Se păstrează acelaşi principiu al uniformităţii. Toţi cu aceiaşi paşi, aceleaşi cuprinderi și respiraţii. Partenerii se privesc încontinuu. Nu-şi despart o clipă ochii. Fata e atentă la atitudinea băiatului şi îl urmează. El conduce, ea îi e alături în fiecare secundă. Vorbesc din priviri. Sunt clipele acelea când uiţi de toate grijile. De tot. Asta mi-au și spus, din prea puține exclamări totuși, cursanţii. Se desprind, măcar pentru câteva momente, de problemele care oricum îi aşteaptă afară. Toţi au un job, unii încă mai sunt la facultate. Preferă să nu vorbească prea mult despre ei. Mă mulțumesc așadar să-i urmăresc.

 

Padre. Teologul

 

Un necunoscător, ca mine, intră pentru prima oară într-o şcoală de dans. Unde îl cunosc pe Padre. Așa îl salută toți pe Marius. De ce ţi se spune Padre? „Pentru că am studii în Teologie”. Un bărbat de 32 de ani cu o poveste a lui, neașteptat de amplă. Legată de pasiunile din viaţa sa. A urmat Teologia dintr-o chemare lăuntrică. La fel şi cu mişcările în stil latino. Este o zi specială. Școala lui Padre împlineşte cinci ani de existenţă și, cu ocazia asta, mai mult de 30 de prieteni, așa îi percep, după cum se salută între ei, s-au adunat întrun spațiu generos al unui mall de pe Calea 13 septembrie.

Cei mai mici cursanţi ai săi au avut, de-a lungul timpului, 19 ani. Cei cu experienţă de viaţă, peste 60 de ani. Ba unul chiar 72. „A vrut să învețe ceva nou. Pur și simplu”, își amintește Marius explicația fostului său elev. Și nimeni nu s-a mirat, nu a comentat ceva despre decanul de vârstă.

 

„Numai pe ringul de dans reuşeam să zâmbesc”

 

Am auzit de Salsa. De Bachata. Stiluri diferite ale aceluiași sânge pătimalș, latin. Şcoala lui Padre e definită ca fiind de Bachata. Care este diferenţa între Salsa şi Bachata? Salsa e plină de energie. Bachata e lentă, senzuală. Marius nu e interesat să-şi facă reclamă, nici să apară numele şcolii sale în ziar. În comunitatea latino e cunoscut şi îi ajunge. Nici numele complet nu mi l-a spus. Preferă să ducă discuţia spre convingerile sale. Îşi aminteşte de anii în care părinţii lui au avut grave probleme de sănătate. Tatăl operat pe creier, mama cu accident vascular. Aproape în acelaşi timp. Era o perioadă în care dansul a fost pentru el ca o terapie, fiind obligat să se împartă între responsabilitatea de a-şi îngriji părinţii şi grija pentru traiul său zilnic. „Pe atunci, numai pe ringul de dans reuşeam să zâmbesc”. A venit la Bucureşti de la 19 ani. Înainte de Teologie tot de dans fusese legat. Dansurile populare însă. „Am urmat Teologia pentru un crez al meu”. Existenţa i se leagă de trăiri. Sau, poate, de căutări. N-a ajuns niciodată preot. Cel mult, a cântat în biserică. Atât.

 

Congresul annual

 

Am văzut în sală un afiş pe care scrie că anul acesta, între 24 şi 27 mai, va fi Congresul Naţional de Bachata, în stațiunea Mamaia. Avem o întreagă comunitate. Aproape 2.000 de dansatori în România, estimează Ovidiu Şieli, instructor, la rândul său. Ca invitat, azi, în zi mare, al lui Padre, Ovidiu face parte din altă școală, din același domeniu, care are 11 filiale în diverse locuri de țară. Domeniu în plină ascensiune, înțeleg. Congresul e anual. Sunt și invitaţi din străinătate. „În alte țări există comunități latino foarte mari”. Și continuă pe același ton, optimist, după ce demonstrase în fața tuturor ce înseamnă să plutești efectiv pe ritmuri, alături de o divă. „Vrem să promovăm dansurile latino-americane, ca o nobilă și minunată pasiune”. Îşi aminteşte că a descoperit „bucuria dansului” pe la 30 de ani. Pentru bucurie nu există limită de vârstă.

 

Accidentul care nu-i întrerupe drumul

 

În noua lume, latino, este adus de un prieten. Atmosfera i se lipeşte de inimă. Urmează patru ani de pregătire, cu instructori, în România şi în Spania. Ar fi ajuns, cel mai probabil, un competitor de elită în concursurile internaţionale de profil, numai că, din nou, destinul său face un viraj neaşteptat. Se accidentează la şold. Grav. Şi acum resimte uneori dureri. Ce s-a întâmplat atunci n-a avut nicio legătură cu noua sa îndeletnicire, mă asigură. Nu intră în amănunte. Cert e că nu se desparte de acest drum. Îşi deschide şcoala de Bachata. Şi iată-l azi zicând că „tot ce mi-a dat mie dansul vreau să ofer, la rândul meu, altor oameni“. Începătorii nu plătesc primele cursuri. În primul rând, să-și dea seama dacă se leagă ceva între ei şi mișcările ritmate, zice Padre.

Îi învaţă tehnică pe elevii săi. Dar le arată, mai mult ca orice, să-şi descopere tainele din interiorul lor. Foloseşte în mai multe rânduri cuvântul „pasiune”.

 

O împletire cât se poate de normală

 

Dans, Teologie. Pot părea lucruri diferite. Nici pomeneală. O serie de elemente învățate în facultate l-au ajutat foarte mult pe latura strict pedagogică, atunci când a fost vorba de şcoala sa. Modul cum îţi grupezi informaţiile, cum să-i faci pe cei din faţa ta să înţeleagă ce le explici. „Am îmbinat tehnica, emoţia, atitudinea. Transpui dansul nu numai în corpul unui om, ci şi în sufletul şi în mintea lui”. Se consideră un autodidact pe terenul acestui liant. „Mai am multe de învăţat”.

Le spune adesea elevilor lui să nu uite cel mai important lucru. Să zâmbească. „Să simtă plăcerea mişcării”. „Sunt foarte mulţi oameni cu nenumărate probleme de viaţă”. Câți elevi ai avut până acum? Se gândește puțin. În cinci ani, peste 150. „Eu am o școală mică. Sunt școli mult mai mari”. Majoritatea ajung aici, înaintea fiecărui curs, încleștați în gândurile lor. Și, după 90 de minute de Bachata, pleacă îmbujorați de bucurie. Îmi spun două fete. „Sunt foarte mulţi oameni cu nenumărate probleme de viaţă”.

Învățăceii aud ce discut cu Marius. Vor o completare. Cel mai mult le place atmosfera pe care instructorul lor ştie s-o creeze. După cel puțin șase luni, alții și un an sau doi, depinde de talent, poți ajunge la un nivel la care îi uimeşti pe cei din jurul tău. Cu mişcările? „Și cu mișcările. Dar mult mai mult cu tonusul”, îmi zice Cristina. Din tot ce ați învățat, ce este cel mai greu? Și Cristina, și colega ei, Cati, se referă la ceea ce se poate numi onduleu. După o neaoșă exprimare. Pur și simplu își transformă corpul într-un val. Pare atât de simplu. La prima vedere.

 

Te-ar putea interesa și: