Invitatii EVZ
Tentația revoluției: pasiunile generației '27. Reflecții pe marginea unui volum de Marta Petreu | DISTANȚE, DEMONI, AVENTURI
Dacă în perioada aceasta au loc multe discuții despre centenar, aș propune să ne gândim și la perioada istorică ce a urmat momentului 1918.
Unul dintre fenomenele interesante petrecute în România după primul război mondial a fost apariția unei generații exuberante, determinată inițial să se exprime în câmpul culturii, și care a sfârșit lăsând urme și pe teritoriul politicii. De câte ori e vorba despre Generația , 27 ne gândim la Mircea Eliade, la Emil Cioran sau la Eugen Ionescu, și tindem să uităm că a fost vorba despre tineri cu personalități diferite, cu experiențe personale diverse, și care au avut, până la urmă, opțiuni politice fundamental diferite.
O observație importantă mi se pare aceea că Generația , 27 a avut mulți reprezentanți care au cochetat cu ambele extreme ale spectrului politic. „Fenomenul cel mai interesant din acest succint tablou de generație este faptul că mulți cochetează, succesiv, cu amândouă extremele. Iar dacă o extremă le dezamăgește așteptările, ei nu se retrag pe poziții democrate (cu excepția lui Pandrea; cu excepția, mai complicată și strict limitată în timp a lui Sebastian, din a doua jumătate a anilor 1930), ci, ca limba pendulului, cad în extrema cealaltă.“.
Fragmentul acesta provine din cartea Martei Petreu intitulată „Generația , 27 între Holocaust și Gulag: Mircea Eliade și Klauss Mann despre generația tânără”, și e disponibil în colecția de buzunar de eseuri și confesiuni.
Mi se pare că acest gând merită multă atenție: de ce nu a rămas ca moștenire de pe urma acelei generații o serie de opțiuni pozitive față de centrul democratic al politicii? Marta Petreu subliniază: „Generația , 27 este, începând cu anii 1932-1933, stăpânită de un impuls revoluționar radical, pe care nu îl poate satura decât promisiunea revoluției, fie naționale, fie comuniste.“.
În viziunea Martei Petreu, în cultura politică românescă din epocă erau replicate tendințe și viziuni dominante pe plan european. Cultura română, ca un spațiu de imitație, prelua aceste tendințe, iar tânăra generație din epocă oscila între cele două soluții politice ale revoluțiilor de atunci.
Dar de ce oare tinerilor de la 1927 nu li se va fi părut parlamentarismul democratic promițător? Ce anume îi va fi dezamăgit atât de mult încât a permis extremelor să câștige teren? Putem să credem că spectacolul parlamentarismului interbelic a dezamăgit atât de mult încât a accentuat opțiunile politice „revoluționare“ ale acelei generații? Sau de vină o fi fost faptul că spațiul cultural românesc li se va fi părut nesatisfăcător unor autori care, câteva decenii mai târziu, au scris într-o altă limbă literară, precum Emil Cioran sau Eugen Ionescu?
Oricum, pendularea între extremele politicii ca experiență a unei întregi generații rămâne un fapt care merită amintit.
Recomandările noastre
