În urmă cu şase ani, câţiva săteni din satul Marotinu de Sus din Oltenia au dezgropat un mort, i-au scos inima şi i-au ars-o, iar cenuşa au băut-o amestecată cu apă. Cazul a fost amplu discutat la acea vreme şi actul sătenilor a atras criticile unanime ale celor care au intervenit în dezbateri.

Cei şase localnici au fost găsiţi vinovaţi de profanarea mormântului lui Petrică Toma şi au fost condamnaţi la câte şase luni de închisoare cu suspendare şi la plata unor daune morale şi materiale de 31.356.000 de lei vechi către fiica şi văduva defunctului.

Condamnaţii au povestit că, la scurt timp după înmormântarea lui Toma, rudele au început să se îmbolnăvească, obiectele se mişcau prin casă şi auzeau voci înfiorătoare. Oamenii au ajuns la o concluzie iraţională pentru noi, dar logică pentru sistemul lor de credinţe: Toma se transformase în strigoi şi venea acum după ei. Priveghiul cu măşti hidoase, o rara avis a obiceiurilor româneşti Au ars inima şi au băut cenuşa

Aşa că oamenii şi-au făcut curaj şi s-au dus la mormânt. Cu un vârf de coasă i-au smuls inima, după care au aprins un foc la o răscruce de drumuri şi au prajit-o. Cenuşa rezultată a fost amestecată cu apă şi înghiţită de cei şase. Localnicii au povestit că la scurt timp s-au vindecat.

Credinţa în strigoi persistă şi în prezent, numai că ea se traduce în practici „underground”, spune Ioana Popescu, director de cercetare la Muzeul Ţăranului Român.

În credinţa populară, sufletele acestor morţi ieşeau din mormânt, se întorceau acasă şi îşi speriau neamurile. Lista nenorocirilor aduse de strigoi s-ar putea întinde cu uşurinţă pe zeci de pagini: băteau în fereastră, răsturnau lucrurile prin camere, trânteau obiecte, îi strigau pe cei ai casei şi nu-i lăsau să doarmă. Cei mai răi moroi îi chinuiau pe săteni şi îi făceau să se sinucidă, îi băteau sau îi paralizau, uscându-le sângele. Pe fetele bune de măritat „le legau” ca să nu se căsătorească, iar bărbaţilor le luau bărbăţia.

De asemenea, ei furau laptele vacilor sau le îmbolnăveau, încâlceau coama cailor, uscau plantele şi aduceau seceta sau ploile. Dacă strigoii strigau pe cineva, nu era bine să li se răspundă deoarece se zicea că oamenii puteau amuţi.

În Budureasa, Bihor, văduva dormea cu câlţi între picioare ca să nu vină la ea strigoiul şi să se urce în pat lângă ea.

Strigoii se puteau transforma şi în animale, mai ales în câini, în cai negri sau în lupi şi le tăiau calea oamenilor în timpul nopţii. Suflete care "mâncau din neam"

Însă cel mai grav era că aceste suflete rele „mâncau din neam”, adică îi trăgeau după ei, pe lumea cealaltă, pe cei înrudiţi cu ei.

„Ideea că nu suntem indivizi perfect independenţi, că nu suntem celule care evoluăm de capul nostru pe parcursul vieţii şi după moarte, ideea că suntem o comunitate funcţionează impecabil în societăţile tradiţionale. În societăţile tradiţionale se trăieşte în comunităţi şi nu individual. În această comunitate se întâmpla foarte des ca dintr-un motiv sau altul, după ce un membru al familiei sau un membru al comunităţii dispărea, în familie, în vecinătate sau în comunitate să se întâmple lucruri rele”, povesteşte Popescu.

„Şi atunci legătura s-a făcut direct cu plecarea celui mort: ideea a fost că cel mort ori trage după el din cei rămaşi în lumea cealaltă, de drag, ceea ce este dramatic, ori că se întoarce să le facă rău celor care i-au fost aproape sau celor care i-au fost duşmani. Se întoarce să facă rău pentru că ăsta e destinul lui”, continuă ea. Înmormântare  Sursa: Arhiva de imagine a Muzeului Ţăranului Român Potenţiali strigoi: copiii din flori şi cei plămădiţi în zile de sărbătoare

Motivele pentru care un om ar fi putut să ajungă la un astfel de destin tragic erau nenumărate. Fie el a fost predestinat de la naştere, fie ceva s-a greşit în timpul ritualului de înmormântare.

Oamenii satelor credeau că strigoii fuseseră oameni păcătoşi, răi (care în timpul vieţii au deocheat, au jurat strâmb pe Dumnezeu, au drăcuit, au ucis), sau oameni care au murit de o moarte violentă (în accidente, înecaţi, spânzuraţi, otrăviţi).

Pruncii nebotezaţi, cei din flori, copiii blestemaţi de părinţi sau plămădiţi în zilele de sărbători mari deveneau şi ei strigoi. Omul însemnat, prototipul răului

O altă categorie erau copiii însemnaţi, fie că se năşteau cu un semn pe faţă, cu coadă sau cu o căiţă (placenta) pe cap. La Săpânţa, în Maramureş, se credea că pe copii nu trebuia să îi vadă luna până la trei luni deoarece s-ar fi făcut moroi. În Oltenia, moaşa trebuia să fie atentă ca nou-născutul să nu îşi scoată căiţa de pe cap şi să o mănânce deoarece ar fi avut aceeaşi soartă.

Oamenii ziceau că strigoii cereau să fie botezaţi când treceau pe lângă un om. În Suceava, cine credea că a auzit un astfel de plânset aprindea un chibrit, arunca o batistă înapoi, peste umăr, şi îl boteza Ion sau Ioana, deoarece nu ştia dacă e fată sau băiat: „În numele Domnului, te botez Ion, Ioana”.

În Valea Stanciului, Dolj, sătenii erau de părere că oamenii născuţi sâmbăta deveneau strigoi, iar în unele sate din Olt că cei cu ochi albaştri se vor întoarce de pe lumea cealaltă. Prin Vâlcea şi Olt exista credinţa că se făceau strigoi cei care nu aveau păr la subsuoară sau cei care au ţipat în timp ce erau în burta mamelor lor.

Alteori, strigoiului îi părea aşa de rău după ceva din lumea aceasta încât nu se putea desprinde de ea. În Gurahonţ, Arad, localnicii erau încredinţaţi că deveneau strigoi cei care aveau noroc la vite deoarece după moarte ei nu se puteau odihni în pământ fără să se mai ocupe de ele. Articolul continuă pe pagina următoare >>