În anul 1998, fostul căpitan de navă Florentin Scalețchi, condamnat la moarte de regimul Ceaușescu în 1985, mi-a oferit o carte: ”Numi omorâți copilul! Însemnările unui fost condamnat la moarte”. O scrisese în 1994 și o publicase un an mai târziu. Am citit-o cu un interes maxim, fiindcă trăisem vremurile descrise, știam povestea fugii cu nava spre Istanbul a lui Scalețchi și a echipajului său de la radio ”Europa liberă”, iar în primele zile ale Revoluției ne-o relatase chiar fostul căpitan, la vremea aceea un bărbat de vreo 36 de ani.

Mi-am amintit că citisem cu 21 de ani în urmă în această carte despre temnița de la Aiud, unde fuseseră închiși nu numai Iulius Filip și Florentin Scalețchi, ci și Radu Filipescu, Doru Iuga, sindicalistul de la TVR. Am răscolit biblioteca, am găsit cartea și am recitit. Evident, căutam referiri la cei doi Lazări, unul procuror – Augustin, celălalt, adus în spațiul public de istoricul CNSAS Mădălin Hodor – securistul colonel Gheorghe Lazăr. Înainte de a citi ceea ce a trăit Florentin Scalețchi la Aiud, ce metode de tortură se aplicau, ce spune despre Iulius Filip și cum era securistul Gheorghe Lazăr, am să redau punctul de vedere al lui Mădălin Hodor în legătură cu responsabilitatea procurorului Augustin Lazăr, cel care nu a semnat (de două ori!) eliberarea condiționată a amărâtului de Filip, care scrisese pamflete și poezii împotriva lui Ceaușescu și a partidului-stat. Este vorba de cele spuse de istoricul Hodor în emisiunea lui Tudor Barbu de la B1 (n.a. există înregistrarea!), pasaj eludat cu bună-știință și de către jurnaliști și de către susținătorii procurorului general Augustin Lazăr.

Mădălin Hodor: „Toți procurorii care au făcut ceea ce a făcut domnul Augustin Lazăr să părăsească parchetele”

Tudor Barbu, B1Tv: Faptul că (Augustin Lazăr) a făcut parte din comisia aceea și faptul că a fost printre oamenii care au ținut prin ceea ce au recomandat instanțelor să nu-i dea drumul lui Filip se înscrie la poliție politică?

Mădălin Hodor: Aici e o chestiune de context și de terminologie. Când spui că cineva a făcut poliție politică, prin acest termen se înțelege că a instrumentat acțiuni explicite privind încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale. Sigur, există un aspect moral în ceea ce îl privește pe domnul Augustin Lazăr; a semnat documentul respectiv, e căderea dumnealui să reacționeze și să-și exprime punctul de vedere.

Tudor Barbu: Din punct de vedere moral l-ați mai lăsa procuror general?

Mădălin Hodor: După părerea mea ar trebui să existe o explicație la acest document și la natura lui, pe care domnul Augustin Lazăr ar trebui s-o facă. (…) Eu aș cere ca toți procurorii care au făcut ceea ce a făcut domnul Augustin Lazăr să părăsească parchetele.

Ieri, CNSAS a anunțat că specialiștii vor cerceta trecutul lui Augustin Lazăr ca să vadă dacă actualul procuror general a făcut poliție politică.

 

Închisoarea Aiud, 1986. Întregul parter era ocupat de deținuții politici

”Am sosit noaptea la Aiud. Din nou aceeași atmosferă apăsătoare, cu pâlcuri de milițieni și haite de câini.

Era prin august 1986. Ne aflam deci în luna din an când sunt cele mai multe stele pe cer. Băieții de vârsta mea poate își sărutau iubitele la ora aceea, plimbându-se împreună sub infinitatea de stele pe aleile parcurilor, pe țărmul mării sau în preajma unei cabane de munte. Eu călătoream singur și uitat de lume între două închisori, bucuros că am văzut din nou stelele, că luna e la locul ei pe cer, că pământul respiră atât de ademenitor în noapte învăluindu-ne și pe noi, amărâții din tren, cu respirația lui.

Închisoarea Aiud este o închisoare veche, construită în perioada împărătesei Maria Tereza. De aceea și are o clădire în formă de M și alta în formă de T. Eu am fost băgat în T-eu, într-o celulă la parter, în partea dreaptă, dinspre intrare. Tot parterul era ocupat cu deținuți politici. O perioadă de timp a existat o apropiere între ei, în sensul că au fost lăsați să ia legătura unii cu alții. Peste gratiile de la geamul celulelor erau puse niște zăbrele din fier prin care nu puteai vedea afară. Pătrundeau înăuntru doar mici șuvițe de lumină. Becul din tavan ardea încontinuu. Celulele erau concepute pentru două persoane, dar în ele stăteam șase inși. Erau paturi suprapuse, trei pe-o parte și trei pe alta.

În prima celulă în care am stat am făcut cunoștință cu un economist, un anume domn Stoica din București, Stoica Octavian, cu care am schimbat impresii despre viața mea, despre zilele din perioada condamnării la moarte și infernul de după. A fost un om cu care m-am înțeles foarte bine, el a priceput repede ce vreau eu de fapt. Am stat împreună cam o lună, o lună și ceva – era perioada de epurare în închisoarea Aiud. Oameni de o deosebită valoare. Printre ei, avocați, profesori, ingineri, erau și oameni cu studii medii printre cei ce îndrăzniseră să se ridice împotriva regimului. Am cunoscut multiple caractere, am luat contact cu fapte și întâmplări care mi-au creat un nou orizont, despre multe din lucrurile aflate nu știam cine știe ce, despre altele auzisem de la ”Europa Liberă”. Erau oameni care trăiau în închisoare de foarte mulți ani, de mult mai mulți ani în comparație cu mine. Oamenii aceștia trăiau o zguduitoare dramă. Era drama vieții lor. Și trebuiau să-și ducă până la capăt crucea”, scrie Florentin Scalețchi în cartea sa.

 

Șeful Securității de la Aiud: locotenet colonel Lazăr!

”La Aiud l-am cunoscut și pe Dumitru Iuga, actualul lider al Sindicatului din Radioteleviziunea Română. El , ca și ceilalți, avea o ură fățișă față de regim și, dacă-mi aduc bine aminte, el a fost cel care a vrut să inițieze formarea unui nou guvern. A fost condamnat la 7 ani și jumătate închisoare, pe care de altfel i-a și executat.(…)

Oricât încercau ei să mă umilească, îmi spuneam că trebuie să rezist. De cele mai multe ori umilințele nu mă mai atingeau. Începusem să mă imunizez. Cum în cadrul Securității era o schimbare de generații, grație acestui fapt s-a întâmplat să beneficiem de o scurtă perioadă mai relaxantă. Șeful Securității din cadrul închisorii, care răspundea în mod direct de noi, era un anume locotenentcolonel Lazăr. El era la originea relaxării cu pricina, mai avea câteva luni până la ieșirea la pensie și o lăsase, ca să zic așa, mai moale. Locțiitorul lui, căpitanul Negrilă, în prima fază nu a făcut decât să accepte ordinele superiorului, ca imediat după ieșirea lui Lazăr la pensie să recupereze, reinstaurând, încetul cu încetul, regimul de izolare. Vacanța noastră luase sfârșit. De ce vacanță? Pentru că fusese altfel decât mai înainte și după. Oameni pe care îi unea aceeași suferință avuseseră șansa să stea oarecum lejer de vorbă, de a-și împărtăși unii altora experiența de viață și gândurile, de a-și da reciproc putere și încredere, de a spera împreună într-un viitor care să se numească LIBERTATE.”

 

Viața inumană de la „Izolator”: o zi mâncai, alta, nu!

”În perioada asta mi s-a făcut, la sesizarea unui gardian, un control. Am fost găsit cu un vârf de creion moștenit de la alții care stătuseră mai înainte în aceeași celulă. Urmare a acestei ”infracțiuni” mi s-a făcut un raport și am fost trecut la izolator, unde am stat 10 zile. Izolatorul era o celulă care avea 2 metri, 2 metri și 20 pe 3 metri, înaltă, foarte înaltă, circa 4 metri, cu patul prins de perete, de fapt niște scânduri prinse pe perete care coborau la o anume oră, cu un fel de tinetă, aceasta din urmă fiind o căldare de lemn în care să-ți faci, ca omul, nevoile. Aerisire nu exista. Nu mai spun că aveam și mâinile și picioarele înlănțuite. Timp de 10 zile cât am stat acolo, gardianul a venit și s-a uitat pe vizetă ca nu cumva să te așezi. Totul era de ciment, chiar dacă ai fi vrut să te așezi, aveai șansa să te îmbolnăvești foarte repede. Cele zece zile au fost infernale. Au trecut foarte, foarte greu. N-ai nici o legătură cu exteriorul, nu stăteai de vorbă cu absolut nimeni, era un fel de recluziune totală. De mâncat nu ți se dădea decât la două zile o dată… O zi aveai, o zi n-aveai dreptul să manânci. Nu mai spun că la sosirea acolo, ți se luau hainele tale pe care le păstrai cât de cât curate, fiind obligat să îmbraci niște haine zdrențuite, pline de rapăn, pe care le purtaseră nenumărați alții înaintea ta. Te puteai alege cu fel de fel de boli îmbrăcându-le. În picioare îți dădeau niște cipici fără tălpi. Și ca să-și bată joc până la capăt de tine, după ce că aveai lanțuri la mâini și la picioare, aruncau și cu apă pe jos ca nu cumva să te poți așeza. Nu mai spun că aruncându-ți cu apă pe jos, picioarele îți erau tot timpul ude. Din pricina umezelii, mi se descuamaseră. Am înțeles după o vreme că eram supuși la asemenea cazne pentru că le era teamă de noi. În acest timp, însă, am aflat ulterior, se ducea o luptă continuă între organizațiile internaționale pentru apărarea drepturilor omului și Ceaușescu, căruia i se cerea pe toate căile posibile să fim eliberați, să ni se dea drumul.”

 

”Domnul Filip din Cluj, care scrisese de foarte multe ori pamflete la adresa lui Ceaușescu”

”Era o naivitate să crezi că Securitatea le va da drumul mai înainte de termenul hotărât de instanță. Dintre cei pe care i-am întâlnit aici ar trebui menționați oameni cum a fost profesorul de filosofie Bolbei Ierno, care ulterior a ajuns deputat din partea UDMR-ului în Parlamentul României, în primul Parlament al României. Un om de o deosebită cultură. Era condamnat la șapte ani de închisoare pentru simplul motiv că a vrut să scoată o revistă în care să scrie despre răul din societatea comunistă. El era, ca să spun așa, în complicitate cu un inginer, un anume Buzaș. Altă personalitate deosebit de marcantă era Iancu Marin, care înainte fusese ofițer de miliție în escorta lui Ceaușescu. A vrut să scrie o scrisoare la ”Europa Liberă”, a fost interceptat și pedepsit cu șapte ani și jumătate de închisoare. După Revoluție s-a integrat în Poliția română, are gradul de colonel. Alt personaj deosebit a fost un domn Năstăsescu, fost secretar de partid în una din întreprinderile ieșene. Într-o dimineață a venit la București și s-a urcat pe o schelă în dreptul Băncii Naționale, începând să strige de acolo, de sus, slogane împotriva lui Ceaușescu, aruncând totodată și fluturași pe aceeași temă. A fost luat și arestat, alegându-se cu ani grei de pușcărie. Peste 7, dacă miaduc bine aminte. Un altul, Bugan, om de condiție medie, de fel din Brăila, și-a decupat fundul mașinii și-a împrăștiat astfel prin oraș fluturași împotriva lui Ceaușescu. Mai era acolo un domn Filip din Cluj, care scrisese de foarte multe ori pamflete la adresa lui Ceaușescu.

Aici am făcut cunoștință cu cazul celor trei băieți din Prahova care aruncaseră în aer operele lui Ceaușescu. În urma exploziei a fost arestat un sat întreg cu copii, ca să poată să-i găsească pe ei. Vă dați seama unde se ajunsese! Un alt caz, cel al inginerului Olteanu, care înființase un fel de partid, Partidul Solidaritatea sau Partidul Social-Democrat din România. În timpul unei ședințe, a fost arestat. A stat ani mulți în închisoare. Între ei au fost și unii care erau puși să ne tragă de limbă, ăștia erau chemați în permanență la raport de către securiștii închisorii. Turnătorii lansau fel de fel de zvonuri, ca să vadă cum gândim noi în legătură cu un eveniment sau altul.

Umilința nu s-a diminuat cu nimic în această perioadă. Cei din conducerea închisorii ne batjocoreau cu aceeași imensă plăcere. Și totuși am întâlnit și oameni de treabă printre gardienii care ne păzeau, oameni care conștientizau faptul că noi nu suntem niște răufăcători ai societății, ci, dimpotrivă, voiam binele ei, sacrificându-ne în acest sens libertatea și chiar viața. Ce-i drept, aceștia au fost foarte puțini și față de ei nu pot să am decât respect și gânduri de recunoștință. Dacă i-aș vedea, le-aș strânge mâna și le-aș mulțumi că s-au purtat ca niște oameni cu noi. Nu zic că ne-au făcut ceva în plus, doar atât: s-au purtat ca niște oameni cu noi.

Câinoșenia celorlalți mergea până acolo încât de cele mai multe ori, nu aveam voie nici până la dentist fără lanțuri. Dentistul era foarte aproape de noi, maximum 30-40 de metri de la ieșirea din celulă. Pe această scurtă distanță ne puneau lanțuri la picioare, deși ne deplasam în interiorul închisorii. De ce asta? Pur și simplu pentru a ne simți umiliți. Medicul stomatolog era o femeie și cum noi eram oameni cu școală, cu educație, adică, vă imaginați cum ne simțeam în lanțuri în fața ei. În mod intenționat ni se puneau cătușe la mâini și lanțuri la picioare, ca să ne înjoseacă în fața unei femei care, de fapt, înțelegea foarte bine cine suntem și ce am făcut noi, ce persoane am fost înainte și pentru care motiv am fost aduși acolo. Cum mâncarea era proastă, reclamam încontinuu acest fapt mai marilor închisorilor. Ce nu ni se permitea absolut deloc era să deținem ceva de scris, hârtie sau altceva. În această perioadă ni s-a dat voie să ne facem abonamente la ziare, să citim presa care nu putea fi decât comunistă.”

 

Te-ar putea interesa și: