Imediat ce ai urcat dealul Copoului și ai intrat în parcul rămas de-a pururea în conștiința românului drept cel pe aleile căruia întâiul poet al țării își „ostoia” pașii în timp ce gândul îi pribegea spre inima frumoasei Veronica Micle, întâlnești Teiul. Imens, cu o impunătoare coroană sub care Eminul îi recita iubitei Veronica stihuri vrăjite, copacul este de-a dreptul impunător pentru tot ce înseamnă vegetație de jur împrejur.

 

Amenințarea bardei

Este ultimul urmaș al Codrului de la Copou, dacă e să-i dăm crezare regretatului profesor Mandache Leocov, unul din cei care, ani la rând, au refuzat să lase întâmplarea să-i afle leac teiului secular.

Mărturii lăsate de Leocov, un împătimit al istoriei de secole a teiului și a supremației sale, vorbesc, mai întâi, despre amenințarea din timpul celui Deal Doilea Război Mondial ce plana asupra teiului. „Atunci, în parc a existat un lagăr pentru soldații români. Nu de puține ori, mulți s-au apropiat cu securile de el pentru a face rost de lemn de foc, dar s-au găsit și destui care să-l apere de furia celor care aveau nevoie de căldură”, povestea, în toamna lui 2002, în presa vremii, profesorul Mandache Leocov. A fost prima oară când teiul lui Eminescu a scăpat ca un făcut de bărdițele celor care au amenjat Parcul, la începutul secolului 19. Prima oară când a „fentat” moartea. A urmat episodul din 1953 când a fost victima unei furtuni cumplite și, iarăși, la un pas, de dispariție.

În calea urgiei. Furtuna care nu l-a ucis

În 1950, teiul lui Eminescu a căzut pradă urgiei unei furtuni. „Era pe 4 august 1950, când s-a declanșat o furtună cu ploi și grindină, nemaiîntâlnită până atunci. În Iași toată vegetația a fost distrusă, iar casele arătau ca după un bombardament. Un puhoi de ape a măturat totul în cale. De pe dealul Copoului, valul a luat un car cu boi și l-a izbit de Râpa Galbenă, făcându-l praf. Atunci, vântul puternic a rupt una din crengile principale, de pe partea nordică, sfârtecând până jos trunchiul teiului. Eu am venit în Iași a doua zi și pot să vă spun că distrugerile depășeau orice închipuire”, povestește în 2002 profesorul Leocov pentru „Flacara Iasului”. Măsurile autorităților nu s-au lăsat așteptate. Teiul a fost, atunci, curăţat şi sprijinit pe console metalice. Alte două tratamente, în 1990 şi, respectiv, 2014, au dat viață până în ziua de azi celui supranumit Teiul lui Eminescu. La trei ani distanță, în 1953, specialiști din cadrul Grădinii Botanice Iași, sprijiniți de oamenii Municipalității, se hotărăsc să salveze teiul. „Au curățat trunchiul de putregai și l-au dezinfectat cu soluție de formalină, au montat niște console de sprijin, ramurile au fost legate între ele pentru a se preveni dezmembrarea, în scorbura formată s-a turnat o plombă din ciment slab, iar trunchiul a fost încorsetat cu două cercuri din metal”, deapănă Leocov firul poveștii.

 

Botanistul salvator

Mandache Leocov, botanist român, director al Grădinii Botanice din Iași între anii 1973-1990, s-a născut la 20 noiembrie 1928, în Prelipca, România, și a murit pe 17 octombrie 2018, în orașul celor șapte coline. De-a lungul carierei în cadrul Grădinii Botanice și a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde a fost profesor în cadrul Facultății de Biologie-Geografie, Leocov a influențat proiecte majore de amenajare peisagistică și de infrastructură urbană, precum regularizarea râului Bahlui, păstrarea aliniamentelor originale de arbori în cartierul Copou sau a doua tratare cu succes a Teiului lui Eminescu. În timpul directoratului său, Grădina Botanică din Iași a devenit o instituție universitară importantă din România.

Doar cu acordul Academiei

„Teiul lui Eminescu este introdus în categoria monumentelor, toate lucrările de susţinere şi întreţinere ale lui fiind efectuate doar cu acordul Academiei Române. Orice toaletare a teiului, cât de mica, trebuie făcută în acest mod. Nu pot tăia o creangă de acolo fără acel acord. Din Teiul lui Eminescu au răsărit lăstare, chiar dacă arborele iniţial este extrem de vechi. De-a lungul timpului, el a fost revitalizat de către specialişti”, a declarat Laurenţiu Ivan, şeful DSPM Iasi, instituţia care are în administrare Parcul Expoziţiei, din Copou.

 

Puietul de la Viena

Celebrul tei, aflat în Parcul Expozitiei, este unul argintiu (Tilia tomentosa Moench) cu o vârstă estimată la 400 de ani, potrivit unei expertize ştiinţifice efectuate în 2013 de către biologul Ionel Lupu. Arborele supravietuieşte astăzi graţie unui fenomen biologic rar, care a permis unor rădăcini să crească prin interiorul trunchiului putrezit, pătrunzând în pământ. În urmă cu un an, la sfârșitul lui 2017, un puiet recoltat din teiul lui Eminescu a ajuns pe meleaguri vieneze, loc în care poetul national a petrecut timp îndelungat la studii. O inițiativă a Asociației Culturale „Mihai Eminescu” din Iași care demonstrează cu vârf și îndesat că simbolul Culturii românești nu piere.

 

„Trunchiul copacului era gol ca un butoi”

În 1985, ramuri din Teiul lui Eminescu dau semne de moarte. Botaniștii intră din nou în fibrilație. Și iarăși sunt luate măsuri extreme pentru salvarea Teiului. Nu imediat, pentru că nimeni nu se încumeta atunci să ia atitudine, de frică să nu fie acuzat în cazul nefericit în care Teiul ar fi fost pus la pământ. „Prin 1990 am avut curajul să încercăm salvarea teiului. S-au scos centurile de siguranță care îl strangulau, a fost spartă cu dalta plomba de ciment, grea de peste 200 de kilograme, și minunea minunilor ni s-a deschis în fața ochilor. Trunchiul copacului, așa cum îl vedeți, era gol ca un butoi. O carapace moartă. În schimb, de sus, din crengi, pe lângă plomba de ciment, coborau rădăcini adventive. Se poate întâmpla uneori ca o crenguță introdusă în sol să dea rădăcini adventive. Dar așa ceva n-a văzut nimeni, niciodată. De la o înălțime de peste doi metri, ramurile și-au creat propriile rădăcini care au trecut prin trupul îmbătrânit și le-au înlocuit pe cele vechi. Nici măcar în literatura de specialitate nu se găsește un asemenea exemplu. Eu am să las în scris că atunci când acest arbore va muri definitiv, să i se facă o cupolă de sticlă pentru a rămâne o mărturie peste veacuri. După cum arată acum cred că mai trăiește cel puțin 50 de ani”, povestea profesorul Mandache Leocov.

 

Te-ar putea interesa și: