Până în 1981 am crezut că întreaga Dobroge arată ca litoralul dintre Năvodari şi Vama Veche: aridă, expusă arşiţei, condiţii în care vegetaţia nu se simte în largul ei.
Însă în anul pomenit am descoperit în nordul judeţului Tulcea, în apropiere de Niculiţel, o Dobroge semănând cu Moldova, cu păduri dese, arbori înalţi şi iarbă grasă, înţelegând astfel de ce în secolul al XIX-lea, pe când Imperiul Otoman stăpânea ţinutul, oierii transilvăneni îşi aduceau aici turmele la păscut. În 1981 am cunoscut şi cele trei mânăstiri dobrogene, aşezate în locuri deosebit de frumoase, Cocoş, Celic-Dere şi Saon (ultima redusă la condiţia de schit).
Am fost surprins să aflu că superba moară de vânt, devenită celebră datorită fotografului de artă Ion Miclea, nu era aşezată la Celic din raţiuni estetice, ci fusese adusă acolo ca să macine grâu şi porumb... Patru ani mai târziu, în iunie 1985, când pădurea de tei din apropiere mirosea intens, am petrecut la Cocoş o săptămână, stareţul de atunci, părintele Modest Zamfir, îndemnându-mă să cercetez arhiva mânăstirii. Am găsit lucruri interesante şi am luat note.
Mânăstirea Cocoş a fost înfiinţată în anul 1833, în vremea în care Dobrogea se afla sub ocârmuire otomană, de trei călugări români veniţi de la Athos: Visarion, Gherontie şi Isaia. Primul era monah cu metanie la Neamţ, implicit paisiot, şi care, în calitate de tipograf, contribuise la editarea Descrierii Moldovei. După anii petrecuţi la Athos, cei trei sosesc cu o corabie la Isaccea şi cumpără, în apropiere de Niculiţel, o bucată de pământ unde întemeiază chinovia.
Bisericuţa ei, fără turle şi clopotniţă, cum sunau legiuirile turceşti, părea mai degrabă o casă de rugăciune. Câţiva ani, călugării trăiesc prin recunoaşterea tacită a autorităţilor locale, însă mica obşte sporeşte, astfel încât, în 1853, poate fi ridicată o a doua biserică. Aceasta, din piatră şi cărămidă, e înălţată cu averea adusă de un ardelean înstărit – 15.000 de galbeni –, Nicolae Hagi Ghiţă Poenaru, închinoviat aici.
Visarion, întemeietorul, stăreţise aproape trei decenii, urmat alte două, din 1862 în 1884, de egumenul Daniil, şi acesta un bun gospodar. În vremea stăreţiei sale se construiesc monumentala clopotniţă existentă şi azi şi un corp de chilii. Zidirea ei începuse în anul 1864. Care era averea Mânăstirii Cocoş, la puţini ani după ce Dobrogea fusese realipită României? Ne-o spune fostul revizor ecleziastic al eparhiei Dunării de Jos, Anghel Constantinescu, în monografia episcopiei: „Aşadar, ea (mânăstirea) dispunea de 800 hectare pădure, 416 hectare pământ arabil, vii, herghelii de cai, cirezi de vite cornute, turme de oi şi capre şi stupării”. În aceeaşi monografie, editată la Galaţi în 1906, autorul susţine că:
„Din cauza unei administraţii fără chibzuinţă şi fără control, din nenorocire, cu toată averea ei însemnată, această mânăstire, în timpul arhimandritului Cornelie Săbăreanu, ajunsese la o aşa strâmtoare condamnabilă, încât se găsea datoare cu o sumă ce atingea cifra de 30.000 lei (...). În aşa stare, pentru a nu se nimici prin sine această unică monastire românească din Dobrogea, a trebuit să intervină statul ca, în schimbul proprietăţilor sale rurale, să ia asupra lui aceste datorii şi să-i deservească şi o subvenţie anuală de 10.000 lei pentru întreţinere”.
Totuşi, construcţiile continuă la Cocoş şi în primul deceniu al secolului trecut. Stareţul Roman Sorescu, în primăvara lui 1910, le sfârşeşte pe cele începute de predecesorul său şi, în mai acelaşi an, ierarhul locului pune temelie altor 24 de chilii. Sunt demolate cele două biserici a căror consolidare eşuase şi, în septembrie 1911, e aşezată piatra fundamentală a impozantei biserici existente şi azi la Cocoş. Ea avea să fie târnosită de Rusalii, în 1916, având hramul Pogorârii Sfântului Duh.
Am găsit în arhiva mânăstirii ciorna unui memoriu pe care stareţul îl trimitea episcopului Nifon al Dunării de Jos la 18 aprilie 1916. Citez din final: „...având în vedere că la sfinţire va veni multă lume, atât din Dobrogea, cât şi din restul ţării şi mai ales fraţi din Basarabia (...), ţinem a-i întâmpina cu dragoste şi mulţimi de ajuns. Monastirea, cheltuind ultimul ban pentru desăvârşirea ei, iar de la Onor guvern, din cauza grelelor evenimente, nemaiputând obţine niciun ajutor în anii din urmă, venim cu tot respectul a Vă ruga, Prea Sfinţite Stăpâne, să mijlociţi a ni se acorda un ajutor de cel puţin 1000 (una mie) lei cu care să preîntâmpinăm lipsurile şi face masă mulţimii pioase, întrucât ne lipseşte pâinea pentru această ocaziune”.
Cu două zile înainte de sfinţirea bisericii Mânăstirii Cocoş, ierarhul locului, episcopul Nifon Niculescu, trimite stareţului Roman Sorescu adresa nr. 701/27 mai 1916, din care cităm: „Prea Cuvioase Părinte // Din dragoste şi râvnă către Casa Domnului, cum şi pentru veşnica pomenire a părinţilor mei, Vă aducem la cunoştinţă că am dăruit sfintei mânăstiri Cocoş din judeţul Tulcea următoarele obiecte şi veşminte sacre: I. Una icoană împărătească, mare, cu hramul Sfintei Treimi, îmbrăcată în argint, cum şi alta mai mică cu aceeaşi imagine, îmbrăcată tot în argint, ambele în valoare de 1.500 lei; // II. Una evanghelie îmbrăcată în argint, pe cheltuiala surorii mele Anica Ionescu...”. Urmează alte obiecte, veşminte, accesorii arhiereşti, cu menţiunea de a fi puse la dispoziţia „oricărui Prea Sfinţit Vlădică, care ar dori să oficieze la acea sfântă mânăstire, fără să se înstrăineze sau să se deterioreze”.
Dania chiriarhală era mai mult decât substanţială, numai valoarea celor două icoane reprezentând 1% din suma cheltuită cu construirea şi pictarea bisericii. Cât priveşte soarta obiectelor donate, ea nu a fost fericită. Peste câteva luni, România intra în război, iar în 1917 trupele bulgare ocupau Dobrogea. Mânăstirea Cocoş nu a fost scutită de jaf. O parte din odoare, odăjdii şi alte bunuri au fost pornite în bejenie la Mânăstirea Noul Neamţ din Basarabia, însă puţine au fost recuperate ulterior, iar altele, rămase, au fost prădate de năvălitori. La adresa din 20 iulie 1922 a Ministerului Cultelor şi Artelor, care solicita „toate obiectele scoase din uz (...) ca reprezentând un interes istoric”, stăreţia răspundea cinci zile mai târziu că „...obiectele de interes istoric au fost furate de trupele bulgare în timpul ocupaţiunii”.
Să ne întoarcem însă la lunile care despart târnosirea bisericii de intrarea României în război. Construcţiile şi reparaţiile nu contenesc. Astfel, pe 25 iunie 1916, Episcopia înaintează ordonanţa de plată în valoare de 5000 de lei pentru tencuirea bisericii Schitului Saon, aparţinător – pe atunci – de Mânăstirea Cocoş. Dintr-o adresă a Oficiului Telegraf-Poştal Isaccea (16 iunie 1916), reiese că mânăstirea avea telefon. I se aducea la cunoştinţă că – în calitate de abonat – avea să suporte costul înlocuirii stâlpilor care trebuiau „să fie de stejar, uscaţi şi curăţiţi de noduri şi coajă”.
Mânăstirea Cocoş găzduia numeroşi pelerini, asigurându-le şi hrana. La o adresă a Şcolii Normale din Constanţa (7 mai 1916), care solicita cazare şi masă pentru un număr de 100 de elevi, însoţiţi de patru profesori, se răspundea că nu există loc decât pentru 30 de elevi şi cei patru profesori, restul urmând a fi cazaţi la Niculiţel.
În iulie sunt primiţi 30 de cercetaşi, „Secţiunea Hârşova-Constanţa”, care vor trimite o scrisoare de mulţumire la câteva zile după întoarcerea acasă (15 iulie 1916) pentru felul în care au fost trataţi. Asemenea epistole de recunoştinţă sunt numeroase în arhiva mânăstirii şi nu sunt deloc formale.
În anul 1922 existau în mânăstire 32 de monahi şi 18 fraţi, restul de până la 96, cât cuprindea obştea, îndeplinind ascultări în altă parte. Majoritatea călugărilor aveau studii teologice. Unul singur nu ştia carte: schimonahul Casian Burdun, născut în 1831.