Alexandru Ioan Cuza este un personaj tragic al istoriei noastre. Mai ales că a suferit diverse campanii politizate. Inamici a avut desigur destui, dar vremurile și-au pus amprenta asupra mărețelor sale realizări.
Regimul communist s-a străduit să-l pună în valoare în detrimental lui Carol I, marșând pe reforma țăranilor și a apartenenței sale la neamul și pământul românesc. Mai aveau un pic și-l declarau un proto-comunist! Monarhiștii au ales să-i scoată în evidență defectele, slăbiciunile și mai ales patimile de care suferea: era cartofor și afemeiat!
Dincolo de realizările sale, pe care aproape toată lumea le cunoaște – reforma financiară, secularizarea, reforma agrară, cea a învățământului – toate intrate în legendă aproape mai există și altele mai puțin cunoscute. Una este cea a numelui țării noastre. Inițial tânărul stat român s-a numit conform Convenției de al Paris 1858 – “Principatele Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei”. Vă rog retineți dunărene! Ulterior am devenit „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, „Principatele Unite”, respectiv „Principatele Române”. Abia în 1863 se impune numele de România! Abia din acest moment cancelariile străine – evident și toată lumea - încep să se refere la noi drept România!
O altă mare realizare- deloc, dar deloc băgată în seamă este latinizarea limbii române. E bine de amintit că timp de aproape 400 de ani – de la Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521) limba română era scrisă cu caractere chirilice, slavone. Istoricii susțin că introducerea alfabetului latin a devenit o preocupare constantă a cărturarilor români, fiind vorba, în viziunea lor, de un act de demnitate naţională. Cum nu sunt lingvist apelez la un specialist în domeniu - conferenţiar universitar Dumitru Draica, Universitatea Oradea cvare spune într-un studiu următoarele: „În 1858 şi 1859 au decis Eforiile Şcolilor din Muntenia şi Moldova introducerea generală, în şcoală, a alfabetului latin. În Muntenia, în anul 1860, la 8 februarie, Ion Ghica a publicat, în Monitorul oficial, ordinul prin care alfabetul latin era introdus în administraţie şi în învăţământ, din 1860 şi în Transilvania a devenit oficial şi general sistemul ortografic acceptat de Comisia filologică de la Sibiu, iar în 1862, în Moldova, a fost introdus alfabetul latin printr-un ordin dat de V. A. Urechia, ministru al Instrucţiunii. Astfel, după Unirea din 1859, a fost introdus alfabetul latin, ca formă oficială de scriere a limbii române, în toate provinciile româneşti. Trecerea spre alfabetul latin s-a făcut, aşadar, treptat în tipografii, procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin nu a fost unul uşor, lipsit de dispute, adesea, aprige, adoptarea scrierii cu alfabet latin a limbii române a însemnat depăşirea unor mari obstacole”. (“Revista de lingvistică şi cultură românească”, “Despre scrierea limbii române cu alfabet latin”, nr.2/2014).
Da e bine să ne aducem aminte de acestă măreață reformă. O apropriere firească vață de valorile occidentate, de valorile europene și despărțirea de un alfabet nefiresc. O întoarcere la latinitate! Care doare până în zilele noastre Moscova! În a căror planuri, prin distrugerea latinității, urmează să ne declare neamuri cu varegii, adică cu ei!!!
Contextul latinizării trebuie explicat fiindcă este de actualitate. Reamintesc celor interesați că recent (2021) o știre dădea fiori la Moscova. “Ucraina ia în calcul trecerea la scrierea latină. Oficial de la Kiev: Trebuie să scăpăm de alfabetul chirilic”. Odată cu începerea războiului procesul s-a accentuat. Evident este o decizie politică! Interesant este și o spun pentru cei care iubesc istoria că în 1917 însăși bolșevicii au dorit să latinizeze limba rusă. E un capitol fascinant al istoriei Rusiei. Erau conștienți că pot intra mult mai ușor în civilizația universală.
“În Uniunea Sovietică, latinizare (rusă: латинизация - latinizațiia) a fost numele dat unei campanii din anii 1920 - anii 1930 care viza înlocuirea sistemelor tradiționale de scriere a numeroase limbi cu alfabetul latin și de a-l crea pentru limbile care nu aveau forma scrisă. Aproape toate limbile turcice, iraniene, uralice și alte câteva au fost romanizate, în total aproape 50 din cele 72 de limbi scrise în URSS. Au existat, de asemenea, planuri de a romaniza limba rusă și alte limbi slave”.
Stalin a oprit acestă campanie și poate a salvat Rusia, deși a izolat-o iarăși! Din 1936, limbile latinizate ale URSS au fost traduse pe scară largă în chirilică, cu scopul de a aduce limbile vorbite ale popoarelor URSS mai aproape de limba rusă. Alfabetele latine au fost declarate a fi „în afara vremurilor” și chiar „daunătoare”.
După încheierea războiului în 1945, a fost publicată celebra carte „Marea limbă rusă” de academicianul VV Vinogradov, în care autorul scrie următoarele pe tonul publiciștilor imperiali prerevoluționari: „Măreția și puterea rusului limbajul este universal recunoscut. Această recunoaștere a intrat profund în conștiința tuturor popoarelor, a întregii omeniri.” La sfârșitul anilor 1940, limba rusă a câștigat o nouă poziție fără precedent pe scena mondială, devenind una dintre limbile mondiale. Precum și o limbă obligatorie în școlile și universitățile tuturor țărilor socialiste.
Nu doar cu istoria, geopolicica, nici cu lingvistica nu e de glumit!