Căderea Palmirei în Siria, după cea a Ramadi în Irak ridică noi semne de întrebare în ceea ce privește forța reală a ISIS și cum poate fi aceasta contracarată. O analiză a islamologului Olivier Hanne în Le Nouvel Observateur.

Observatorii care urmăresc evenimentele prin intermediul canalelor de informații din Orientul Mijlociu și al media alternative nu au putut fi păcăliți de încrederea afișată de coaliția internațională din ianuarie 2014 încoace. Canalul oficial IraqiNews dădea o medie de cel puțin 50 de teroriști uciși pe zi și anunța cucerirea Mosulului încă din vara lui 2014, urmată de Tikrit și de Kobani.

Însă eliberarea Tikritului s-a produs abia în martie, anul acesta, și s-a trecut sub tăcere că a fost nevoie de șase săptămâni de lupte crâncene pentru ca 30.000 de oameni (miliții șiite, forțe guvernamentale, Pasdarani - gărzile revoluționare iraniene) să-i scoată din oraș pe cei numai 300 de jihadiști.

S-a trecut sub tăcere și faptul că populația sunnită din oraș a suferit abuzuri nenumărate din partea eliberatorilor (violuri, decapitări etc.)

Nu se vorbește nici de faptul că tribul Al-Bu Nimr, unul dintre puținele care se opun ISIS în provincia irakiană Al-Anbar, implora încă din decembrie 2014 Bagdadul să-i trimită ajutoare și arme. În zadar.

Nu se pomenește nici că la începutul lui mai, anul acesta, mii de locuitori din Ramadi, care fugeau din oraș, din cauza luptelor, au fost opriți la marginea localității, aproape abandonați în deșert.

S-a pretextat că trebuiau controlați pentru a verifica dacp nu sunt teroriști printre ei. Însă refugiații, cu toții sunniți, au fost convinși că era vorba de o șicană din partea guvernului șiit de la Bagdad. Încă o umilință care a dat apă la moară ISIS.

După căderea Ramadi, Statele Unite au acuzat armata irakiană că nu s-a bătut, dar a trecut sub tăcere prezența la fața locului a forțelor speciale americane, care s-au dovedit neputincioase să oprească tăvălugul ISIS.

Trebuie repetat: Statul Islamic rămâne forța militară cea mai dinamică din Orientul Apropiat, cel puțin câtă vreme Turcia și Israelul nu se implică în conflict.

Regimul de la Damasc este sub presiune și adună eșec după eșec. Căderea Palmirei, mult mediatizată, o dovedește cu prisosință. Tweetosfera salafistă dă asigurări, probând cu fotografii, că luptătorii ISIS s-ar afla deja la 50 de kilometri de vestul orașului și s-ar apropia de Homs.

O înregistrate postată pe internet pe 21 mai arată cum soldații sirieni, disperați, fug cu sutele pentru a scăpa de moarte, în vreme ce jihadiștii, trăgeau din spatele lor râzând. Și la Ramadi, 6000 de soldați irakieni au fugir din fața a 150 de luptători ISIS. Se dovedește că teroarea este eficientă și că asalturile ISIS sunt precedate de o groază apocaliptică.

Însp membrii ei nu câștigă mare lucru din aceste izbânzi. Desigur, câștigă un salariu, femei, prăzi, însă numărul de kamikaze voluntari este uluitor. Nimeni nu pare dispus să se dea la o parte. Din august 2014, au fost deschise mai multe tabere de antrenament pentru adolescenți și chiar copii.

Micuților le este propovăduit jihadul. de câteva săptămâni, pe câmpul de luptă au apărut primii luptători copii. Deocamdată, în ariergardă, însă purtând arme și cagule ca și teroriștii maturi. Peste trei ani vor avea tot atâta vigoare ca aceștia.

Bărbați prezentați ca judecători, oulema (juriști interpreți ai Coranului - n.r.) sau șefi de batalioane apar în diverse întregistrări conducând camioane burdușite cu explozivi. Însuși liderul Al-Baghdadi, în ciuda puterii sale, trăiește într-o clandestinitate austeră, ascuzându-se pentru a se feri de loviturile aeriene.

Lui ISIS îi pasă prea puțin de persoane, indiferent cine sunt ele: singurul lucru care o interesează este proiectul său ideologic.

Nu trebuie să ne ascundem după văl. Războiul împotriva ISIS este și treaba Europei. Dacă regimul lui Bashar Al-Assad cade în Siria, următoarea țintă a ISIS va fi Israelul.

Războiul care răvășește Orientul Apropiat este unul total, de aceeași factură cu cel în care Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică s-au aliat din interes împotriva nazismului. În aceeași situație suntem și azi.

Statul Islamic este unul totalitar. ce ne învață istoria despre posibilitatea de a distruge asemenea regimuri? Nazismul a fost învins prin forța armelor, iar Germania a fost aproape rasă fizic. Comunismul stalinist s-a mai moderat din interior, după moartea dictatorului, apoi s-a prăbușit odată cu trecerea timpului, cu stagnarea economică și cu nemulțumirile sociale. În fine, fascismul italian a fost distrus de certurile interne și de ocupația americană.

Ce cale va urma ISIS? Putem spera în dezbinarea unei organizații care proliferează pe fondul fracturilor societăților iraiană și siriană? Putem să așteptăm 30 de ani, pentru ca ISIS să dispară de la sine? Vom avea voința de a purta un război total împotriva Califatului, cum a fost cel împotriva nazismului? Bashar Al-Assad și Iranul vor juca același rol cu URSS, cel de inamic devenit aliat din realism politic?

În fine, să nu uităm că toate cele trei regimuri totalitare au fost învinse pentru că, în fața lor, Statele Unite au apărat cu vigoare convingerile lor democratice și liberale. Războiul opunea idei altor idei. Exact acest lucru lipsește astăzi coaliției internaționale în acest război total: o ideea care să fie la fel de mobilizatoare ca și proiectul salafist!