Am plăcerea să prezint în premieră cititorilor „Evenimentului zilei” începutul noului meu roman „Trimisul special”, în curs de apariție. Un thriller istoric, cu o acțiune care se desfășoară la Iași, în 1887.
De când se știa, parcă trăia în două lumi. Una întunecată, înfricoșătoare, învolburată, cealaltă plină de lumini feerice și de farmec. În prima guverna mama lui, veșnic pufnind nemulțumită și pusă pe harță, de parcă toate necazurile se abătuseră asupra ei. Blestema sărăcia, nenorocul de a trăi alături de un bărbat cu mult mai în vârstă, copilul pe care nu și-l dorise și de care n-avea chef să aibă grijă, „o gură în plus de hrănit”, „un mototol de care nu se va alege nimic”, „o aschimodie care face degeaba umbră pământului”.
La trei-patru vorbe rostea cu năduf o înjurătură. Rânjea încântată când inventa una nouă, mai scârboasă decât celelalte, și câteva zile o repeta ca și cum ar fi dorit să n-o uite, până când îi venea pe limbă una și mai iscusită, de-ți venea să-ți astupi urechile ca să nu ți se facă silă.
Toate erau alandala în casă, nu deretica niciodată, gătea rareori, doar când i se făcea ei foame – lui îi lăsa într-un blid resturile, dacă nu uita. Toată ziua zăcea în pat, cu părul îngălat, mirosind a putreziciune, cufundată în perne, și se visa stăpână peste un castel, îmbrăcată în haine în fireturi de aur, poruncind unor slujitoare nemaiștiind cum să-i intre în voie, să-i alunge hachițele.
Se certa fără pricini clare cu vecinii, cu autoritățile, cu necunoscuții întâlniți întâmplător – unii o considerau cu mințile rătăcite, o nebună, o zănatecă bolnavă, dar de fapt era doar rea, o zgripțuroaică, o hapsână, așa cum nu-și amintea nimeni să fi existat prin acele locuri unde toți se purtau respectuos, își vorbeau cuviincios și se ajutau în caz de nevoie.
Mulți îl căinau pe Tatăl băiatului și se întrebau cum de s-a pricopsit cu o astfel de paceaură – în tinerețe multor fete li se scurseseră ochii după el, mulți părinți și-l doriseră ginere, fiindcă era gospodar și bun de pus la rană.
Nici măcar preotul nu reușise s-o mai îmbuneze – de câte ori acesta încercase să o aducă pe calea cea dreaptă îl suduise și-i spusese să-și vadă de biserica lui, să nu se mai amestece în treburi care nu-l privesc, ea nu era o oiță rătăcită pe care s-o mâne încolo și-ncoace dându-i pilde din Biblie.
Tatăl lui, în schimb, stăpânea binevoitor peste un tărâm unde domneau armonia și tandrețea, bucuria și fericirea. De-abia aștepta să se întoarcă de la munca lui și să-i sară în întâmpinare, să i se arunce în brațe, ieșind din cotloanele unde se ascundea de frica sudalmelor cu care îl blagoslovea femeia aceea ursuză și dură, cu privire mereu dușmănoasă, cruntă ca a unei aspide turbate.
Recomandările noastre
